Cine a fost lupul înainte de Scufița Roșie?

– poveste care nu-i de adormit copiii –

Se lăsase frigul. Simt în fiecare fir de păr cum mă cuprinde umezeala. Mai am vreo doi kilometri până acasă. Bine, e mult spus acasă, o văgăună de neam-prost la marginea pădurii, ascunsă printre crengi uscate și resturi de frunziș. Înainte era o zonă unde se făceau grătare, acum nu a mai rămas decât aroma amintirilor când puteai să sterpelesti o bucățică prăjită de porc suculent sau pui condimentat. Dacă erai rapid și abil, nici nu se prindea cineva.

Apoi le-au mutat zona de grătar undeva mai pitoresc, mai la poiană. Adio, masă gratuită pentru mine! Unde să mă strecor în plin luminiș să cer să degust merindele? Mai dădeam târcoale la final de zi, amușinam printre cărbunii stinși, poate se regăsea ceva comestibil, scăpat prin jar. Dar acum nu au rămas decât gunoaie. Gunoaie, resturi și sticle goale. Oricum, se lasă toamna. Nu mai face nimeni grătar pe ploaie, din păcate.

Mi-e teribil de foame. S-a înserat. Mi-e groază să mă gândesc că iar voi fi nevoit să mă culc cu burta goală. Nici ieri nu prea am mâncat. Am prins o vrăbiuță care nu m-a auzit foșnind în urma ei. M-am și mirat că am reușit. Ori era o pasăre surdă, ori avea tendințe sinucigașe. Un lucru e cert, am înghițit-o cu tot cu pene. Nu mai aveam răbdare de finețuri burgheze. Îmi tremurau labele de la glicemia scăzută, plus că odată jumulită, scădea la gramaj.

Într-o oră mă răzbise foamea din nou ca și cum nu mâncasem nimic. M-am simțit nevoit să plusez cu o mână de ciuperci cu iz de pământ mucegăit și câteva frunze de fag. Păcat că nu am găsit nici un arțar prin preajmă, cu gustul lor ușor dulceag, bifam și un pseudo-desert. 

Brrr… Pseudo…. Ce cuvinte mari pentru un amărât de lup, ați spune! Nu e chiar așa. Nu-s chiar analfabet. Ba dimpotrivă, astrele se aliniaseră altfel pentru mine. Aveam deschise în fața-mi multe posibilități, dar am reușit să eșuez cu brio. Mă înscrisesem la facultate. Voiam să fac dreptul. He, hei, ce vremuri! Al bătrân îmi spunea să mă potolesc că nu e cazul. Nu mai e nevoie de încă un apărător al drepturilor animalelor într-o pădurice și așa mică. Că în ritmul ăsta, ne trezim că ajungem toți vegetarieni. Nu înțelegea tata că nu era vorba doar de cum să nu ne mai mâncăm între noi, că de mâncat, tot o făceam. Dar să o facem puțin mai organizat. Cu drept de veto. Cu susținere. Cu apel la bunăstarea tuturor. Să mâncăm numai ce se încăpățânează să fie inutil la nivelul comunității.

Aveam ceva planuri, da’ s-au dus pe apa sâmbetei. Nu am rezistat decât un an la Universitate. Era departe de pădure și greu tare la oraș. Nu aveam unde să mă refugiez în liniște, nici măcar în camera de cămin. Aglomerație și miros de picioare peste tot. Carne puțină, mai mult zacuscă și pate vegetal mâncăm în timpul săptămânii, de începuse să îmi cadă blana. Hainele mă incomodau și colegii se abtineau cu greu să nu facă glume pe seama mea și asta doar pentru că nu mă jenam să le arăt colții.

Cu materia rămânsesem în urmă. Nu mă ajuta nimeni la seminarii, nu aveam cu cine să fac echipă. Mă includeau în câte un proiect de grup dacă începeam să mârâi gutural, dar altfel eram ultima opțiune pe lista lor de preferințe. În weekend alergam ca lovit de rabie, înapoi la ai mei. Simțeam o nevoie teribilă să urlu în miez de noapte și să alerg ca un nebun printre trunchiurile copacilor.

Ai mei mă priveau ca și cum nu înțelegeau în ce mă transformam de la săptămână la săptămână. În nimic, asta era adevărul, în nimic. În cineva obosit și temător, care zvâcnea de nerăbdare să își lepede părul fără a i se atrage atenția că a făcut acest lucru într-un spațiu comun, deranjându-i pe ceilalți. Cineva care ar fi vrut să se odihnească în zorii zilei și să își folosească potențialul în creierii nopții.  

Mi-au trebuit multe luni și multe alegeri masochiste până m-am hotărât să plec acasă cu coada între picioare. Murise ceva în interiorul meu doar gândindu-mă că renunțasem la toate visele mele pentru a mă întoarce la căsuța cu tavan jos în care împărțisem încă din  copilărie spațiul cu încă șapte suflete. Bine, fusesem nouă, dar doi dintre frații mei nu au depășit prima săptămână de viață. Unul murise de foame și celălalt se zbătea în ghearele morții din aceeași pricina. Noroc cu mama, miloasă femeie, i-a curmat suferința și l-a mâncat. Măcar așa ne-a salvat pe noi, ceilalți.

Nu mă trăgea inima să mă întorc acasă, la sărăcie și foamete. Am încercat întâi să mă angajez. Aș fi acceptat orice tentativă de job, doar să nu mai îmi chiorăie mațele. Am fost barista vreo două săptămâni dar apoi un client m-a acuzat că rânjesc prea tare la el când îi servesc capuccino dublu cu lapte de soia. A afirmat isteric că se teme pentru propria viață și că nu își poate savura cafeaua când rememorează cine i-a servit-o. Nebunul! Habar n-avea că încercăm doar să fiu cât mai serviabil, mai ales că singurul bacșic pe care îl făceam era cel pe care colega mea de tură îl împărțea cu mine.

Știa că strâng bani să trimit acasă, la cei patru frățiori flămânzi. Parțial era adevărat dar în realitate până la acte de empatie și dărnicie, nici stomacul meu nu se descurca prea bine. Mi-am pierdut jobul așa cum mi-am pierdut și zâmbetul de care veșnic am fost acuzat că are fi macabru.

M-am resemnat și am luat iar ziarele la mână în speranța că poate găsesc ceva care să nu mă expună privirilor atât de mult. Fix când eram pe punctul de a ceda nervos am găsit un job cu jumătate de normă ca spălător de vase la un restaurant. Lucram doar 3-4 ore noaptea, după închidere și partea bună era că rămâneam singur, doar cu șeful de tură care aștepta să închidă șandramaua. Îmi era cam dificil să manevrez toată vesela aia fragilă și jur că nu pot nici acum să înțeleg de ce nu ne mulțumim cu farfurii de plastic sau carton eco, decât să pierdem atâta timp curățând porțelanuri pictate ciudat. Până la urmă prinsesem șpilul. Le scufundam în apă fierbinte, plină de spumant și doar le clateam puțin și era suficient. 

Mulți snobi frecventau localul. Din aia care comandă mai mult decât pot duce doar ca să aibă ocazia să lase în farfurie. Cei pentru care nu contează cât e nota de plată atât timp cât au avut ocazia să deguste din toate în timp ce copiii din Africa mor de foame. Bine, și în România la fel de altfel, eu putând servi oricând drept un exemplu de bune practici.

Apele mi s-au tulburat curând și acolo. Prea multe resturi în farfurii și prea puține ocazii pentru mine să mă simt sătul. Ajunsesem să ling farfuriile cu atâta încrâncenare de parcă viața mea depindea de asta. Și poate chiar așa era, cine știe? Nu existau mofturi. Salate, bucăți de pâine umezită, zgârciuri mestecate, sâmburi de măsline, nu conta, le înfulecam cu aceeași poftă și recunoștiință. Dar această recunoștiință a rămas doar în sufletul meu, pentru că mi-a fost imposibil să o verbalizez șefului de tură când m-a prins bălind pasional vesela în care distinșii clienți urmau să servească prânzuri și cine, care să îi scutească acasă de gătit.

Îmi pierdusem speranța. Umblam prin gunoaie în toiul nopții și mâncam ce apucăm. Mă certam cu boschetarii pe un colț de pâine și îmi plângeam de milă când mă prindea ploaia adăpostindu-mă printr-un gang umed și mucegăit.

Locul meu nu mai era clar la oraș. Venise momentul să recunosc oricui mă cunoștea că nu sunt nici o mare speranță, nici un salvator al rasei mele, nici un semi-doct dornic de a lua viața în piept. 

Am plecat într-o dimineață umedă și răcoroasă către sat. Era mult de mers și nu am găsit pe nimeni dispus să mă ia la ocazie. Cică miroseam a blană udă și un astfel de miros nu este ușor de scos din tapițeria scaunului. M-am oferit să stau chiar și în portbagaj dar am fost refuzat. Cică nu e etic sau moral să depozitezi o ființă acolo. Ciudat, părea totuși și etic și moral să îl lași în ploaie, nevoit să meargă pe jos aproape două sute de kilometri. O astfel de decizie demonstra chiar și tărie de caracter.

Mi-au trebuit două zile lungi să ajung acasă și asta în condițiile în care nu aveam bagaj. Nu avusese sens să mai car ceva după mine. Haine nu mai purtam decât un rând, cărți, caiete, cursuri, la ce folos? Eram liber ca pasărea cerului deși constrâns să îmi înghit orice fel de vis aș fi avut la un moment dat și să revin cu picioarele pe pământ.

Am bătut la ușă în prag de seară și Dumnezeu mi-e martor că am ezitat mult și bine pe prispa îngustă și plină de noroi. Mi-a deschis mama, cocoșată de spate și cu ochelarii lipiți cu scoci. M-a privit lung și m-a îmbrățișat într-un final. M-a poftit în casă în timp ce taică-miu se auzea pe fundal. “ ‘Ai, gata cu prostiile? Ai venit să pui și tu osu’ la muncă sper, că murim de foame cu aerele astea de intelectuali…”

Mi-am înghițit replicile, nu aș fi avut cu ce argumente să-mi vin în ajutor. Eram un ratat care se întorsese să stea pe banii părinților. Am rugat-o pe mama din priviri să îmi dea ceva de mâncare, orice, doar cât să nu mă prăbușesc în mijlocul odăii înguste. Mi-a dat un rest de ciozvârtă de ce-o fi fost, nu m-am riscat să întreb și nici nu conta așa tare. Era semi arsă și bănuiam că o furaseră din vreo gospodărie din apropiere. Probabil intenționau să o mănânce a doua zi dar planul ăsta al lor tocmai fusese dat brusc peste cap. 

Dormisem neîntors o zi și jumătate până când fratele meu mai mic m-a trezit și mi-a șoptit aproape plângând că îi este foame. Abia atunci am realizat cât de lihnit eram și eu. Eram doar noi doi acasă, ceilalți probabil bântuiau după ceva de mâncare. M-am spălat pe față și i-am promis că plec și că nu mă întorc până nu găsesc ceva care să ne sature pe toți.

Am respirat adânc și am ieșit în frigul dimineții. Mirosea a ploaie și a speranțe prăbușite. Luminișul era plin de zumzăială și razele soarelui răzbăteau când și când printre copaci. Mă durea frumusețea asta și tot ce venea o dată cu ea. Îmi fusese dor de casă dar nu de sărăcie. De mirosul pământului reavăn dar nu de senzația de resemnare pe care o simțeam cu fiecare pas pe care îl făceam încercând să adulmec vreun iz care să-mi dea de bănuit că ar fi ceva de mâncare prin preajmă.

Cred că am rătăcit vreo două ore pe toate potecile știute și neștiute. Stomacul scotea cele mai ciudate sunete încât nu mă vedeam în stare să vânez ceva fără să mă dau de gol. Rumegasem ca o capra câteva frunze de lăptucă și mă pregăteam să îmi recunosc înfrângerea. Era momentul să mă întorc acasă, din nou cu coada între picioare și să îmi asum privirea hăituită de foame a celor de-o rasă cu mine, care probabil ajunseseră deja înghețați și învinși. Sau poate doar eu eram un ratat, destinat să le înjumătățesc porțiile fără să merit nici măcar o îmbucătură.

Un zgomot mi-a atras atenția. Un fluierat micuț și vesel. Părea ciudat să conștientizez veselia dar până la urmă nu toți se aflau în aceeași barcă ca și mine. Flămând și înghețat de frig. Mizerabil din toate punctele de vedere.

M-am furișat după o tufă și în luminișul slab al frunzelor uscate, am zărit-o. Puțin mai mare decât un dulăpior cu medicamente și îmbrăcată în roșu. O pelerină îi flutura în vânt în ritmul pașilor ei țopăiți. Legăna un coș de nuiele și cânta doar ea șție ce. Mi-am simțit stomacul strângându-se și o foame teribilă a pus stăpânire pe mine. Trebuia neapărat să aflu ce se ascunde în coș.

Aveam o singură șansă să mă asigur că nu dau greș. Știam că toți copiii sunt darnici și afectuoși cu cei care le sunt simpatici și de bine de rău, eram un lup de treabă. M-am apropiat tiptil și mi-am făcut simțită prezența.

-Bună dimineața, micuțo! Ce cântec vesel cânți! Nu te speria, eram în trecere. Mă rugase mama să îi aduc câteva lemne pentru foc și când să traversez poteca, ți-am auzit glasul. Eu sunt Roberto. Cum îți spune ție, pui frumos?

Micuța mă privi cu ochi mari și albaștri. Își strânse mai tare mânuțele pe mânerul coșului, trase aer în piept ca și cum se pregătea să recite o poezie și spuse cu un glas chițăit:

-Sunt Rosa, micuța Rosa, dar mama îmi spune Fluturaș. Îmi plac dulciurile și păpușile cu păr auriu. Am 6 ani, dar mama îmi spune că am de fapt 7, pentru că în curând va fi ziua mea. Și o să am o petrecere mare cu toți copiii de la școală. Cadouri multe și dulciuri numai pentru mine… Bunica face tortul deși mama spune că e suficient să ne dea banii că putem face tort și singuri. Poți veni și tu dacă ai bani de cadouri. Mama spune că altfel nu are sens să îmi facă ziua de naștere, dacă e pe degeaba.

Copila asta vorbea cam mult. E drept, era și vârsta dar totuși m-am simțit mai bătrân și mai epuizat decât credeam că sunt, doar ascultând-o. Îmi dădeam seama că doar împrietenindu-mă cu ea aveam șanse să aflu ce se ascunde în coș. Fratele meu mai mare, Chioru’ cum i se spunea în cartier, mi-ar fi ras în față dacă m-ar fi auzit ce prostii debitez. M-ar fi privit ironic și totodată dezamăgit și mi-ar fi zis: “Lasă vrăjeală, dă-i un brânci și ia-i coșul! Ia-o și pe ea dacă comentează, carnea proaspătă nu e de refuzat.”

-Mă bucur să te cunosc micuță Rosa și mă bucur că m-ai invitat la ziua ta. Promit să vin cu un cadou maaaare și frumos. Știi ce ar fi de ajutor? Să-mi spui ce dulciuri îți plac. Eventual să-mi și arăți ca să știu exact ce să îți aduc. Nu ai din întâmplare ceva dulce la ține, nu? Poate în coșulețul acela care arată teribil de greu de cărat pentru un pui mic și frumos ca ține.

Am văzut-o că s-a strâmbat. O deranjase că o crezusem mică. Am uitat că femeia-i tot femeie și când e în scutec. Și atunci se vrea a fi independentă și sigură pe sine.

-N-am dulciuri bune la mine. Doar un cozonac cu nucă. E pentru bunica. Dar mama îl arde de fiecare dată. Bombăne în timp ce îl face și bombăne și când îl scoate din cuptor. Nu îi place să gătească dar n-are încotro. Tata zice că bunica e bolnavă tare și are nevoie de noi să o îngrijim.

Mi-am dat seama că nu doar familia mea e plină de frustrări dar nu știam în ce măsură mă putea ajuta această descoperire pentru a mă da pe lângă o puștoaică înțepată de 6 ani. Mă rog, aproape 7.

-Și eu am o bunică bolnavă căreia îi place mult cozonacul. Doar că mama nu știe să facă. Și nu avem nici nucă. (Și nici nu aș vedea-o pe mama frământând aluat decât dacă ar fi vorba de o plăcintă cu carne fragedă de căprioară, dar până la urmă copilul nu are nici o vină). Mi-ar plăcea să te ajut cu coșul. Trebuie să fie tare greu. E drum lung până la bunica?

-Lung? Nuuuu, chiar deloc. Două alei la stânga și una la dreapta și am ajuns. E o casă micuță cu acoperiș portocaliu. Mama zice că e o culoare țigănească dar tata îi spune mereu să nu se mai ia de neamurile lui. La bunica e frumos că e cald mereu și liniște. Dar miroase a medicamente și a haine vechi. Dar dacă te obișnuiești, după aia e foarte fruuumos. Multe trăznăi ascunde bunica prin casă, mereu am cu ce să mă joc.

Cuvântul “trăznăi” sunase atât de firesc în gura știrbă a puștoaicei încât nu părea că voi întâmpina vreo dificultate să obțin ce îmi doresc. Făcui un pas spre ea, ușor ca să nu o sperii. Îmi observase labele fără pantofi și se uita ciudat la ghearele mele.

-Ah, am plecat pe fugă și am uitat să mă încalț. Mama spune adesea că sunt un aiurit. Da-mi coșul să ți-l țin și hai să mergem!

Rosa ezitase. Mă privise încruntată de sub scufița roșie și pentru o clipă m-am gândit că va începe să țipe și o va lua la fugă. Nu eram pregătit pentru un astfel de scenariu. Dar nu. Mi-a întins coșulețul și a început să țopăie pe cărare înaintea mea.

Nu mai țin minte toate întrebările pe care mi le-a adresat. Răspundeam mecanic în timp ce mă gândeam cum să procedez. Mă blocasem mental. Parcă nu îmi venea să fug cu coșul și să o las așa, singură în pădure, plângând, ajungând la casa unei bătrâne bolnave, fără nici o merindă după ea. Mă gândeam la bunica ei, singură, flămândă, fără medicamente, așteptându-și nepoata cu de-ale gurii. Sunt un prost. Un mare prost.

-Bunica ta nu are nevoie de ajutor? De cineva care să îi facă curat sau să o ajute să își ia medicamentele? Să-i care apă, lemne din pădure și să-i facă focul pentru a-și îngriji oasele bătrâne?

-Ba are, dar mama nu vrea să o luăm acasă la noi. Zice că e rea și prefăcută și o să ne chinuie cu mofturile ei. O dată și pe mine m-a supărat bunica. M-a pus să îi aduc o cană cu apă și apoi nu a mai vrut apă, a vrut lapte cald, dar era prea cald și mi-a zis….

Nu mai aveam energie să o ascult. În capul meu vedeam o soluție. Să îmi asigur un viitor glorios printre sticluțe cu medicamente și haine cu miros de urină, îngrijind o bătrână care părea dificilă și schimbătoare. Și totul pentru o porție de ciorbă și o salată proaspătă din grădină.

Nu aveam decât să îmi fac intrarea în viața bunicii și să îmi ofer serviciile. Cu fetița asta știrbă de mână și cu un zâmbet controlat care să nu trezească fiori pe șira spinării, aveam să reușesc. Eram tânăr, în putere, vegetarian dacă era cazul și cu chef de muncă. Ascultător, înfrânt și disperat. O pomană mai bună nici că n-ar fi găsit bătrâna asta.

Gândurile mi-au fost întrerupte brusc. Ajunsesem în fața unei uși scorojite și mâncate de ploaie și vânt. Un iz de aer statut și mucegai m-au izbit din plin în bot, când micuța Rosa a deschis ușa.

-Bunico, bunico! Am ajuns. Am venit cu un prieten. Am adus cozonac cu nucă și pâine de casă. Trezește-te, bunico! Am venit!

M-am uitat în direcția patului și nu am văzut decât un morman cocoloșit sub o plapumă roasă pe alocuri. O scufie soioasă cu flori albe se zarea dintr-un colț de pernă dar nu mișca deloc. Micuța s-a apropiat și a dat pătura la o parte. Un miros sufocant și-a făcut loc în toată încăperea. Bătrâna murise. După duhoarea care se împrăștia cu fiecare mișcare, decedase de vreo două zile. Probabil de la ultima vizită a copilei. 

Am luat-o de acolo căci nu era ceva ce un suflet atât de mic ar fi trebuit să vadă. I-am explicat că bunica a plecat în ceruri și că de acolo o va veghea mai departe. M-a privit tâmp și m-a întrebat:

-Adică a crăpat, nu? Și o dată cu ea și banii mei de tort. Mama mi-a zis că bunica va plăti pentru ziua mea de naștere din pensia ei de boală. Mereu mă trimite cu pachet în ziua în care vine poștașul. Azi e zi de pensie. E zi de cumpărat dulciuri și alte bunătăți.

M-am uitat cruciș, blocat. Un boț de carne vorbea de pensii și poștași. De calcule materiale care să îi aducă foloase în timp ce bunica sa se transformă pe minut ce trece, în hoit. În praf și pulbere. În jeg. M-am uitat în jurul meu. O casă infectă, plină de teancuri de haine și ziare mucegăite. Resturi de mâncare și gunoaie. Farfurii nespălate și medicamente împrăștiate la vedere. Și o bătrână moartă, în sigurătate și sărăcie. Probabil imobilizată la pat și bună doar de îngrijit în ziua de pensie. O copila cinică de mică. Și avidă. Cel mai probabil ca mumă-sa.

Mi s-a făcut milă și scârbă în același timp. Voiam să plec, să ies în aerul rece și trist decât să mai stau o singură secundă în mirosul nepăsării și al morții.

Am lăsat coșul pe podea și m-am îndreptat spre ușa rămasă întredeschisă.

-Stai, așteaptă! Vezi pe poliță. Sunt banii acolo?

M-am uitat din reflex în direcția în care își îndreptase mânuța durdulie. Nu am zărit nimic.

-Nu pleca. Trebuie să apară poștașul. Îți dau tot ce e în coș dacă mă ajuți. Vreau neapărat o petrecere de ziua mea.

Ar fi trebuit să mă ia prin surprindere o astfel de propunere, dar atinsesem pragul în care acest lucru nu părea să mai fie posibil. Am privit-o în ochii avizi de dulciuri și atenție și am înțeles că pactul acesta se desfășura cu un diavol mai mic de statură dar extrem de hotărât.

Am înghițit în sec ultima mea fărâmă de demnitate și m-am auzit rostind:

-Ce trebuie să fac?

Restul evenimentelor s-au desfășurat cu o rapiditate uluitoare. Bătrâna a fost săltată din pat cu poalele cămășii de noapte fluturând spre o lenjerie de o culoare dubioasă. La indicațiile nepoatei, am îngrămădit-o în cămară, lângă borcanele goale de dulceață, cu capul sprijinit pe un sac de rafie plin pe jumătate cu mălai. Am aerisit camera până când am simțit cum fiorul de pe șira spinării se mută între coastele firave. M-am mișcat mecanic ascultând de indicațiile unei puștoaice de grădiniță când aș fi putut să îi dau un brânci și să ies pe ușă cu coșul cu merinde. Un dobitoc și jumătate.

-Vine, îl văd. Treci în pat și fă-te că dormi! Eu am să mă ascund sub laviță până pleacă. Grăbește-te că vine!

M-am așezat ca o vită la tăiere, în patul jegos, îmbrăcat într-o cămașă de noapte grețoasă. Mi-am pus boneta și ochelarii și m-am pregătit să mormăi ceva sperând că postastul va înțelege că nu am chef de vorbă. Va lăsa plicul pe poliță, cum aparent îi era obiceiul și va pleca în treaba sa. Apoi și eu în treaba mea, hotărât să dau uitării acest episod sinistru. Făcusem lucruri mult mai stupide la viața mea, ar fi trebuit ca acest mic joc de rol să fie simplu. Banal.

Ceea ce nu îmi spusese micuța Rosa era faptul că poștașul nu era doar un simplu poștaș. De fapt era poștaș cu jumătate de normă. Meseria lui de bază era vânătoarea. Partea cu avizele de pensie și scrisoriile pline de greșeli gramaticale de la rude îndepărtate, reprezentau doar o sursă suplimentară de venit. Dar asta nu îl împiedica să se prezinte la datorie înarmat și îmbrăcat în uniformă de camuflaj. Fusesem prea mult timp plecat ca să știu acest detaliu. În plus, la micuța noastră casă dărăpănată, nu ajungeau niciodată scrisori sau avize de plată. Nici măcar facturi, căci eram debranșați de la toate. Niște huligani care nu cotizau cu nimic.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este senzația de frig care m-a cuprins când lama mi-a spintecat stomacul. Aparent, abilitățile mele de actor nu fuseseră suficiente pentru a-l convinge. Nemernica aia mică nu sărise de sub pat să-mi ia apărarea. Să explice ce s-a întâmplat. Am zărit-o cu coada ochiului cum s-a strecurat pe lângă poliță, a înșfăcat banii cu degețelele ei cărnoase și s-a furișat afară din casă. Urletele mele nu mai aveau ecou. Îmi rămânese doar o imagine pe retină: coșul cu mâncare, uitat pe podea.

*photo credit – Free pik