Am citit „Cronologia apei” de Lidia Yuknavitch ca pe o coborâre într-un spațiu în care nu există protecție, doar expunere totală. Cartea nu te poate menaja și pentru mine acesta a fost un motiv să rămân.
Prima parte m-a prins cel mai tare, poate pentru că acolo durerea e directă, nefiltrată, aproape fizică. Am înțeles furia ei și felul în care neavând unde să o ducă, a întors-o împotriva propriei persoane. Tot ce face – alcoolul, sexul dus la extrem, nevoia de a-și provoca durere, nu este gratuit, ci e o încercare disperată de a simți ceva într-un gol care o înghite.
Pe măsură ce înaintam, am început totuși să resimt o ușoară oboseală, ca și cum aceleași răni erau atinse din nou și din nou. Știu că tocmai asta e logica traumei: nu e liniară ci revine obsesiv, redundant, obositor.
Ce m-a atins mai mult a fost felul în care apare trauma generațională, poate pentru că și eu sunt mamă. Relația Lidiei cu mama sa nu e simplă, nu e nici măcar clară la început. Conține multă frustrare, multă neînțelegere. Pe parcurs începe să se contureze totuși povestea unei femei care, la rândul ei, a fost zdrobită de viață. Defectul fizic de care suferă, operațiile repetate, durerea constantă, apoi conviețuirea cu un bărbat violent, alcoolic, care își abuzează sexual cele două fete, toate aceste pun bazele acestei prăbușiri. Alcoolismul mamei nu mai apare ca o slăbiciune, ci ca o formă de evadare, singura pe care a avut-o la îndemână.
Lidia nu ajunge la înțelegerea asta imediat. Nu are cum. Abia după ce începe să se vindece pe ea însăși, după ce își confruntă propriile mecanisme de autodistrugere, reușește să o vadă pe mama ei nu doar ca pe cineva care a eșuat să o protejeze, ci ca pe cineva care nu a știut cum să supraviețuiască altfel. Iertarea nu vine ca un gest nobil, ci ca o consecință a vindecării. Și tocmai de aceea pare reală.
Pentru mine, cartea asta nu a fost despre ideea de cum să depășești o traumă, ci despre felul în care înveți să trăiești cu tot ce ți s-a întâmplat fără să te mai distrugi.
Înotătoare de cursă lungă, pentru Lidia, apa care apare constant, este poate singurul loc în care corpul ei nu mai e un câmp de luptă. În rest, totul e fragmentat, instabil, în reconstrucție.
Nu e o carte ușor de dus până la capăt și nici nu cred că își propune să fie. La un moment dat, recunosc, mi-am dorit să ajung mai repede la partea de „trezire”, maturizare, vindecare, dar nu despre asta e vorba. Oferă în schimb ceva mai incomod și poate mai sincer: ideea că nu există un moment clar în care totul se repară. Există doar bucăți de lumină printre lucruri care dor în continuare.
Cartea nu e ușor de parcurs, mai ales pentru persoanele care se simt incomode în preajma unor personalități fără filtru, dar am rămas cu senzația că nu am citit doar o poveste, ci că am stat prea aproape de cineva în timp ce își reconstruia viața din fragmente.