De ce scriu?

Un răspuns arogant ar fi pentru că pot, dar adevărul este cu totul altul.

Scriu pentru că încă nu am uitat ce înseamnă nici să fii copil, nici să te simți prins în plasa confuză a adolescenței, scriu pentru că știu cum e să te lupți în fiecare zi cu sine, pășind printr-o maturitatea uneori forțată, încercând să devii mai bun sau pur și simplu chinuindu-te să te menții pe linia de plutire.

Scriu pentru că îmi este ușor să plutesc printre cuvinte. Uneori mult mai ușor decât să le verbalizez. Scriu pentru că întâmplările noastre de zi cu zi, nu sunt nici banale, nici lipsite de importantă, ci doar frânturi din lumea fiecăruia, capabile să se intersecteze dacă le creăm contextul oportun.

Scriu pentru că am lucrat întotdeauna printre oameni și pentru oameni și am învățat din fiecare poveste de viață câte ceva.

Scriu pentru că astfel îmi este ușor să îmi punctez temerile, frustrările, nevoile, să învăț să mă proiectez în viitor și să mă asigur că drumul pe care vreau să-l parcurg, chiar dacă poate nu este cel mai indicat, se realizează pas cu pas la brațul unor persoane care mă înțeleg în ciuda tututor schimbărilor de dispoziție sau a deciziilor, uneori, neinspirate.

Scriu pentru că simt nevoia să scormonesc printre lucrurile care deranjează, frustrează sau demască ipocrizia, minciună, falsele pudori.

Scriu pentru că-mi doresc să ne fie ușor să putem vorbi despre orice și totodată despre nimic, căci lucrurile nu pot căpăta mai mult sens decât cel pe care suntem pregătiți să ni-l asumăm.

Scriu pentru ca tu să te regăsești printre rândurile mele, printre durerile trăite sau împărtășite, printre ciudățeniile, fetișurile, dezamăgirile, prejudecățile, dorințele neîmplinite și singurătățile pe care le trăim cu toții.

De ce scriu?

Poate pentru că am început cu pași nesiguri și acum mă doare să nu o fac.