“Degenerat” de Ariana Harwicz e genul de roman care te provoacă să îl citești până la capăt. E o carte care nu se lasă prinsă într-o narațiune liniară, nu oferă explicații, nu calmează tensiunea. E mai degrabă o explozie de conștiință, o psihodramă scrisă cu nerv, disonanță și o sinceritate aproape crudă. E un fel de halucinație literară, o radiografie a unei minți bolnave care se sparge sub presiunea propriei vieți, într-o manieră brutală.
Citind această carte, ai impresia că intri direct în mintea unui personaj care și-a pierdut orice punct de sprijin moral sau emoțional și care se mișcă prin lume ca printr-un spațiu ostil, fără reguli clare și fără capacitatea de a se conecta autentic la ceilalți.
Personajul principal, aflat aproape de finalul vieții, trăiește într-o stare permanentă de alienare, oscilând între furie, sexualitate compulsivă, tendințe autodistructive și o nevoie aproape disperată de apropiere umană. În multe momente, romanul pare mai puțin interesat de ce se întâmplă și mai mult de felul în care se simte dezintegrarea psihică a unui om care nu și-a găsit niciodată stabilitatea.
Cartea lasă constant impresia că omul ăsta nu s-a născut „degenerat”, ci a ajuns așa după ani de traumă, absență emoțională și o educație care i-a distrus complet capacitatea de a se raporta sănătos la lume. Pentru el, crima, violul, pedofilia, abuzul sexual, umilirea, pedeapsa fizică, mutilarea emoțională, se confundă toate cu supraviețuirea.
Frazele sunt rapide, fragmentate, aproape febrile. Uneori aveam impresia că citesc gânduri care curg direct înainte să fie filtrate. E genul de scriitură care poate obosi, dar care în cazul meu a făcut experiența și mai intensă.
Am aflat ulterior că acest roman face parte dintr-o trilogie pe care autoarea o deschide cu “Mori, iubitule!” (sper că am identificat corect) și pe care o continuă cu Degenerat. Din păcate nu am citit prima carte, dar cu siguranță o voi căuta.
Ce rămâne după lectură nu este neapărat povestea în sine, ci senzația unei minți aflate în colaps lent. Ideea unui om care pare că și-a pierdut complet direcția înainte să fi avut vreodată șansa reală de a și-o construi. Un personaj care trăiește doar din impuls, traumă și nevoia disperată de a simți ceva. Iar felul în care Harwicz transformă toată dezordinea asta interioară într-un stil atât de viu și neliniștitor mi s-a părut impresionant.
Nu cred că e o carte pe care o citești ca să te relaxezi sau ca să „te simți bine”. Dar dacă îți plac romanele intense, incomode și foarte diferite de structura clasică, atunci chiar merită experiența. E una dintre acele cărți care poate să te enerveze, să te obosească și să te fascineze în același timp.