Long Island, de Colm Tóibín, este continuarea firească și matură a romanului Brooklyn, pe care l-am citit anul trecut cu o senzație de apăsare și fascinație, și despre care am scris aici – https://dananichitelea.ro/2025/10/22/colm-toibin-brooklyn/
Dacă în Brooklyn o urmăream pe Eilis Lacey în anii tinereții, prinsă între Irlanda și America, între timiditate și emancipare, în Long Island o regăsim după două decenii, într-o viață aparent stabilă: căsătorită cu Tony Fiorello, mamă a doi copii și integrată într-o familie italiano-americană zgomotoasă și invazivă din Long Island.
Stabilitatea de care ea era aproape convinsă, se fisurează rapid. Un necunoscut apare la ușa ei și îi spune că soția lui este însărcinată cu copilul lui Tony, pe care acesta îl va lăsa la uşa lor după naștere. Momentul este extraordinar redat, evitând o explozie dramatică, ci jonglând ca un punct de ruptură interior. Tensiunea romanului este construită din tăceri, gesturi mici și lucruri nespuse.
Eilis nu reacționează spectaculos, evitând confruntarea cu propriul soț și familia extinsă care îl susține. În schimb, începe să-și privească viața cu luciditate și oboseală, realizând câte compromisiuri a făcut pentru a se adapta și a bifa nevoile celorlalți. Decizia de a se distanța o perioadă și a reveni temporar acasă, în Irlanda, douăzeci de ani mai târziu, devine astfel nu doar o fugă dintr-o situație umilitoare, ci și o reîntâlnire cu o versiune abandonată a propriei identități.
În Irlanda reapare în peisaj Jim Farrell, iubitul abandonat din romanul anterior, iar relația dintre ei reactivează întrebarea care traversează întregul roman: „Cum ar fi fost dacă?” Povestea este departe de a fi romantică în sensul clasic. Tóibín nu idealizează iubirea pierdută și nici nu transformă trecutul într-un refugiu perfect căci Jim poartă și el urmele propriilor decizii și ale timpului trecut.
Cartea vorbește foarte bine despre singurătatea care poate exista într-o căsnicie funcțională, despre resentimentele acumulate în ani și despre felul în care maturitatea vine adesea la pachet cu sentimentul că anumite alegeri nu mai pot fi reparate fără costuri. Eilis lasă senzația unui personaj calm, dar pe interior este profund tensionată. Deciziile pe care își dorește să le ia, nu sunt ușoare și știe că indiferent ce alege, cei din jur vor suferi.
Comparativ cu Brooklyn, care avea energia aceea de început a aventurii și descoperirii de sine, Long Island este mai melancolic și mai apăsat. Dacă primul roman era despre alegerea unei vieți, acesta este despre consecințele acelei alegeri și despre ce se întâmplă cu dorințele care nu dispar niciodată complet.
Stilul lui Tóibín rămâne introspectiv și elegant, lipsit de dramatism ieftin și nu oferă rezolvări spectaculoase. Romanul are impact pentru că e construit foarte realist, iar personajele sunt oameni normali care încearcă să trăiască decent în interiorul propriilor greșeli și regrete.
Long Island este un roman despre timpul care trece fără să închidă întotdeauna rănile, despre identitate, despre compromis și despre fragilitatea tăcută a vieților adulte. Pentru cei care au iubit Brooklyn, reîntâlnirea cu Eilis poate stârni emoții, căci resimți senzația că revii la cineva cunoscut, dar schimbat de viață în moduri inevitabile.