Sunt cărți în care nu prea există cuvinte inutile, în care nu ești tentat să sari peste una-două propoziții pentru că știi că n-ai pierdut, în realitate, nimic. Cărți în care lucrurile se leagă și te simți absorbit de fiecare imagine care ți se desfășoară în fața ochilor. Un fel de astfel de carte e Hana.
Scrisă de Alena Mornštajnová, romanul spune la început o poveste simplă din perspectiva Mirei, o fetiță energică și curioasă. Liniștea se rupe brusc când, în urma unei epidemii de tifos, Mira își pierde părinții și cei doi frați. Rămasă singură, viața ei se schimbă complet.
Aici intră în scenă Hana, mătușa ei. O femeie rece, tăcută, greu de citit, o apariție sinistră îmbrăcată în haine negre și lălâi, îmbătrânită înainte de vreme, știrbă și șchioapă, care veșnic ascunde bucăți de pâine în hainele vechi pe care le poartă. Și totuși, ea este cea care vine să o ia pe Mira, mai ales când află că fetița orfană ajunsese în grija familiei lui Jaroslav, bărbatul pe care Hana îl iubise în tinerețe și care o respinsese pentru că era evreică, alegând să se căsătorească chiar cu cea mai bună prietenă a ei. Acest detaliu nu este decât începutul unei povești tragice de supraviețuire la intrarea trupelor germane în Cehia, în plin război mondial.
Pe măsură ce povestea avansează, perspectiva se schimbă, iar trecutul Hanei iese la suprafață. Și aici cartea lovește cel mai tare. Familia ei — mama și bunicii — este deportată în lagăre, în timpul Holocaustului. Ajung la Auschwitz, unde își găsesc sfârșitul în moduri greu de imaginat.
Hana supraviețuiește, dar supraviețuirea vine cu un preț. Trăiește ani întregi printre foamete, boală, frig, umilință și violență. Pierde oameni, pierde bucăți din sine, pierde orice formă de normalitate, în timp ce rămâne cu o vinovăție apăsătoare: faptul că, în tinerețe, a amânat plecarea familiei din Cehia, sperând că se va căsători cu Jaroslav. O speranță care, indirect, le-a pecetluit destinul.
Conviețuirea dintre Hana și Mira este sinistră. Hana nu știe să îî poarte de grijă și nu are puterea de a se atașa de nepoata sa după zecile de pierderi suferite la viața sa. Ani de zile este prezentă doar fizic, mental și emoțional e doar blocată. Relația dintre ele e o apropiere lentă, uneori rigidă, alteori tăcută, dar profundă. Mira nu înțelege la început răceala mătușii sale, dar, odată ce trecutul se dezvăluie, totul capătă sens.
Hana nu e o carte zgomotoasă. Nu dramatizează inutil, dar exact prin simplitatea asta te lovește cel mai tare. E despre pierdere, despre vinovăție, despre supraviețuire și, într-un fel discret, despre legături care se construiesc chiar și atunci când oamenii nu mai știu cum să iubească.
Probabil este genul de carte care îmi va rămâne în minte, liniștită, dar apăsătore. O carte care te face să privești altfel oamenii tăcuți, pentru că nu știi niciodată ce poveste duc cu ei.