Probabil credeți că a fost ușor să fac un mini-top, dat fiind faptul că majoritatea dintre noi știm rapid la ce să ne raportăm când e vorba de ceva ce nu ne place. Ei bine, țin să vă spun că nu a fost chiar floare la ureche.
Sunt multe situații și comportamente care îmi displac în interacțiunile zilnice cu alte ființe umane și cu siguranță, dacă ar fi să fiu complet sinceră, sunt mult mai mult de cinci spețe care îmi provoacă disconfort sau îmi cresc starea de iritare.
Acuma, eu am zăbovit puțin și am analizat una-alta și vin și vă povestesc tocmai de fazele alea care ies singure în evidență ca păduchele la coafor și indirect ajută la creionarea unei tipologii care dă de gândit.
1) Femeile care se alintă, se mâțâie, se leagănă pe picioare când povestesc ceva, se pisicesc într-o maniera retardat-hidoasă, încercând să pară adorabile și de nerefuzat. N-am multă finețe cu astfel de prințese fragile obișnuite ca ceilalți să zică da la apel doar pentru că ele întruchipează inocența și deschiderea. Fie la nivel de comunicare, fie chiar fizic, câte un picior pe fiecare umăr dispus să se lase sprijinit. Tot ce pot să fac pentru a preveni sau scurta astfel de interacțiuni care m-ar transforma ulterior în scârba de serviciu este să apelez la replici sarcastice menite să le perturbe zen-ul. Dacă nu funcționează, pentru a-mi păstra cât de cât integritatea mentală, abandonez nonșalant scena, lăsându-le cu propoziția neterminată, precum le suspectez că sunt și ele în esență.
2) Persoanele care nu au depășit stadiul adolescenței deși au trecut de 30 de ani și încă consideră cool să te dai în spectacol în spațiul public. Mi se străpezesc dinții gândindu-mă la discuții pe ton ridicat, gesticulări exagerate, râsete care devin răgete, agitație pe care o stârnește o persoană de acest gen, reușind să pună în lumină nefavorabilă un grup întreg. Dacă vreau show, sunt perfect abilitată să fac acest lucru și cu siguranță am la îndemână metode mult mai creative decât show-ul gratuit cu martori nevinovați.
3) Cei care țin cu tot dinadinsul să te atingă când îți vorbesc. Asta, evident, după ce s-au băgat deja în sufletul tău și te-au îngrămădit într-un colț de unde ai din ce în ce mai puțin spațiu de manevră, în timp ce îți respiră în față cu aroma de borș sau tutun coclit. Tendința exersată de a forța o comunicare pentru a te simți în comuniune cu altcineva, indiferent la semnalele lipsite de intereses pe care le primești, transformă întreaga interacțiune într-un chin. Cel puțin pentru mine, ție s-ar putea să își placă. Un mic actor pe scena relaționării prefăcute. Iartă-mă dacă nu țin neapărat să aflu ce ai mâncat la prânz și nici să am ocazia de a-ți număra punctele negre de pe nas în timp ce mă obligi să îți ofer atenție. Am câteva fetișuri, dar niciunul legat de atingeri transpirate, lipicioase sau nevrotice pe brațele mele care ți se par bune de pârghii în mijlocul explicațiilor irelevante pe care mi le furnizezi. Nu îmi aduc aminte să fi inițiat eu un prim pas în această direcție, așa că mai du-te la dracu cu nevoia ta de afecțiune!
4) Nu îi pot ignora nici pe cei foarte lenți, indeciși, în reluare. Sunt o persoană foarte activă mental și nici fizic nu prea am stare. Nu intrăm în detalii legate de ADHD, burnout sau multitasking, că nu e vorba despre punctele la care știu că mai am de lucrat, ci mai degrabă de ceea ce îmi este greu să tolerez. Fac pe fugă multe activități și dacă vrei să îmi crești tensiunea arterială este suficient să mă pui să repet de două ori ceva extrem de banal, să asist neajutorată la cum te tăvălești în lentoare și incompetența ți se scurge prin toți porii. Dacă ne-am angrenat împreună într-o activitate ce necesită rezultate satisfăcătoare, te miști sau dispari. Sunt prea multe chestii de făcut ca să mă împiedic de tine.
5)Last but not least, dar am ales să las pentru final această categorie – părinții care vin la întâlniri de adulți cu plozii după ei. Păi nu stabiliserăm noi că nu ne lăsăm distrași de multiple întrebări repetitive și curse de alergat în jurul mesei? Scuze precum „N-am avut cu cine să-i lăsăm acasă” sau „E foarte cuminte, nu o să ne deranjeze” sunt destinate bunicilor care nu realizează în ce s-au băgat când s-au oferit să stea cu nepoții. Nu sunt pentru alți adulți care apucă să iasă rar în oraș și vor să savureze o masă și o bere în liniște. Așa că mai bine stați acasă dacă nu aveți pe unde să îi plasați două-trei ore, decât să ne chinuiți și pe noi. Știu că se zice că e nevoie de un sat să crești un copil, dar eu mi-s fată de oraș când e vorba de așa ceva.
Las doar atât, că multe-s de zis și intrăm în alte belele, dar aș fi putut continuă lejer cu cei care te sună în loc să îți dea mesaj, cu cei care au chef de conversație de la prima oră și câte și mai câte…
*Imagine preluată – Freepik