Această carte mi-a atras atenția datorită recenziei faine pe care am descoperit-o la Anca Zaharia și după ce am salvat-o pe lista mea mentală de cărți ce trebuiesc luate în considerare, am ajuns și în punctul în care inevitabilul s-a produs. Și ce inevitabil, și ce produs…

Luată prin surprindere de mica descriere de pe spatele cărții, mă așteptam la o poveste neîmplinită de dragoste și la criza introspectivă pe care o aduce cu sine, de obicei, un subiect de genul acesta atunci când e bine tratat, dar nu mă așteptam să îmi placă atât de mult chinul la care m-a supus. Asta poate pentru că, dacă aș afirma că este vorba despre o poveste de iubire, ar fi mult prea puțin.

Romanul îmbină iubirea tragică cu elemente de artă atât de vii, cu istorie, filozofie, politici sociale și problematici pe care contemporaneitatea a avut ocazia să le mai șlefuiască, dar care încă dețin aspecte nefinisate, precum sculpturile lui Mimo, unul dintre cele două personaje principale, care își trăiește viața și atinge gloria pe care o visa, pornind de la nimic, de la un zero absolut care nu promitea nimic și care nu părea să aibă ceva de oferit.

Mimo este un biet băiat italian, Michelangelo Vitaliani, numit astfel de mama sa după marele artist cu același prenume, în speranța că viața va fi blândă cu copilul scund și lipsit de educație, ce are doar reper meseria tatălui său ce fusese sculptor. Încercând să îi ofere o șansă, Mimo este trimis la oraș, la un presupus unchi, Alberto, ce are nevoie de mână de lucru gratis în atelierul său.

Munca este epuizantă și Alberto – un bețiv manipulator care profită de talentul ce începe să se contureze în mâinile din ce în ce mai sigure ale lui Mimo. Singura bucurie a băiatului, în afară de sculpturile rudimentare pe care le face când rămâne singur, este furișatul cu Viola Orsini, fiica ducelui bogat și tradiționalist cu același nume.

Viola este rebelă, neînfricată, cu o capacitate fantastică de a reține și înțelege tot ceea ce citește pe ascuns din biblioteca tatălui său și joacă rolul de catalizator pentru educația și creativitatea lui Mimo. Sarcasmul ei, inteligența, siguranța de sine de care dă dovadă, transformă acest personaj silfid, la cei doar treisprezece ani ai săi, similar cu Mimo, în farul după care băiatul își va orienta deciziile întreagii sale vieți.

Tot ceea ce învață pe ascuns de la Viola, toate operele de artă pe care ajunge să le însuflețească cu mîinile sale, toate deciziile sale legate de parcursul său în carieră, toate relațiile amoroase în care nu reușește să pară decât pasager, au pe fundal un singur reper – Viola.

Povestea ne trece prin toate stările o dată cu relația deficitară cu familia Orsini care îl biciuiește public pe Mimo, acuzându-l de furt, îndepărtarea acestuia din atelierul lui Alberto, care îl vinde unui alt sculptor, umilința la care se supune de a juca rolul de pitic la circ pentru a supraviețui, frustrarea cu care se luptă constant pentru a demonstra că poate să sculpteze, deși fie nu este crezut, fie altcineva își însușește munca lui, perioadele lungi în care el și Viola se evită unul cu celălalt și acest lucru nu face altceva decât să sedimenteze și mai mult relația dintre ei, acceptarea faptului că tânăra nu va fi niciodată a sa cu adevărat, indiferent de faima pe care o capătă în timp cu lucrările sale din ce în ce mai vii.

Au fost două aspecte care m-au debusolat în sensul pozitiv al lecturii și mi-au dat până la final senzația aia de frustrare și totodată conștientizare dureroasă a neputinței. Primul a fost legat de înțelegerea faptului că unele vieți sunt făcute pentru a se irosi indiferent de ce realizări bifează pe parcurs, căci nu pot obține cu adevărat ceea ce își doresc și chiar de ar obține acel ceva, nu ar putea asimila modul în care acest lucru le modifică complet întreaga viață. Iar cel de-al doilea a fost legat de soarta tristă a femeii în particularitatea vremii (multe dureri vor secătui această ființă denumită femeie de-a lungul timpului), căci inteligența, capacitatea de analiză și pasiunea de a descoperi, clădi și a conta pentru posteritate, erau ucise în fașă, lăsând în urmă carcase sângerii, îmbibate de depresii, furii mocnite și indiferență față de propria viață, care devine fadă și sufocantă.

E o carte fluidă ca un poem trist, care cel mai probabil se va afla pe lista cu romane preferate ale anului 2025.

Lasă un răspuns