Scenariu plauzibil: ora 17.00 sau 19.00. Familia se reunește acasă. Tatăl vine de la serviciu. Să nu îmi spuneți că 19.00 e prea târziu că nu toată lumea lucrează la buget și nici doar de luni până vineri. Reluăm, ajunge bărbatul acasă de la serviciu.
Primul lui gând ar fi să se tăvălească pe o canapea cu o bere rece în fața unui meci, asta după ce a mâncat cina pregătită în prealabil de soția care a ajuns înaintea sa acasă, sau nici măcar nu a fost plecată pentru că jobul ei principal este să stea cu cel mic acasă. Unii au acest noroc, alții sau săturat de conserve și sandwichuri până peste cap.
Timpul alocat copilului e scurt. Deși mama speră ca acesta să preia din task-urile educațional-recreative, bărbații au un talent aparte de a scurta timpul alocat copiilor, motivând ori că sunt obosiți de la serviciu, ori că au ceva de făcut pentru a doua zi, sau că ăla micu’ refuză să stea cu ei la meci și vrea tot la mami.
Acum avem două variante care rulează pe fundal: fie timpul scurt petrecut în preajma copilului generează reguli mai stricte din cauza răbdării limitate și a lipsei de exercițiu ce presupune menținerea interesului unui copil și ancorarea lui în diverse activități repetitive, fie lejeritate maximă pentru a compensa lipsa de implicare. “Nici n-am chef, nici nu-mi bat capul.”
De multe ori tatăl este nevoit să joace rolul lupului cel rău și mama îl plasează în mijlocul acestui scenariu atunci când se simte depășită și nu poate stăpâni copilul. “Las’ că vine taică-tu și să vezi ce-ți face!” și aici depinde de stilul bărbatului pentru a îndeplini acest rol.
Dacă natura sa e ceva mai impulsivă, șansele ca milităria să fie dată jos din pod cresc. Atunci modelul transmis nu e neapărat educativ, dar în schimb e de efect. Copilul învață că cel puțin unul dintre părinți nu stă la povești inutile, deși acest lucru îl plasează pe cel de-al doilea părinte în sfera în care copilul îl percepe ca neajutorat sau irelevant.
Dacă tatăl este o fire mai blândă sau comodă, copilul va avea parte de o falsă implicare și va fi îndrumat spre activități prin care, de fapt, este ignorat cu brio fără ca bărbatul casei să dea neapărat de bănuit.
În ambele cazuri copilul rămâne cu o impresie întipărită în minte: tatăl este cel pe care trebuie să îl aștepte ca să vadă ce carte trebuie să joace. (Mama are grijă de mine, dar e irelevantă. Puterea nu e la ea, sau respectiv distracția nu e în zona ei de coordonat.)
Un timp limitat de interacțiune crește posibilitatea de valorizare mult mai puternică a impactului, deși de multe ori nici măcar nu e cazul.
La fel în cazul divorțurilor în care copilul rămâne în grija mamei (adică marea majoritate). Perioadele scurte în care copilul își petrece timpul alături de tată, fac ca acesta să crească în importanță, deși nu întotdeauna acesta are ceva de oferit.
Așa că la o analiză făcută la rece, ar fi cazul să ne asigurăm că în acest puțin timp împreună, lăsăm o amprentă pozitivă și nu una care să bulverseze și mai mult un copil în formare. Nu de alta, dar orice mamă care depune efort constant pentru binele și confortul copilului său va nutri cel puțin o dată o frustrare sau o invidie legată de preferința celui mic față de un tată, care riscă să fie de cele mai multe ori absent sau neconvingător.
Photo credit Freepik