Știu, e dur titlul, e deranjant. Poate la fel de deranjant pe cât e adesea conștientizarea unui astfel de moment.
De-a lungul anilor am auzit tot mai des aceste apelative între soți sau concubini, majoritatea având copii împreună. Cred că într-un singur caz am constatat utilizarea acestui alint într-un cuplu foarte miorlăit, deși nu aveau încă nicio progenitură la activ și nici nu dădeau semne că urmează ca arborele genealogic să își modifice structura cu încă o crenguță anemică.
Așa că în mare parte, acest articol e dedicat cuplurilor cu copii care transferă formulele de adresare din relația cu cei mici, în alintături grețoase către partener.
Presupun că la baza acestui curent se află nevoia de a simplifica față de cel mic, aflat în stadiul de învățare și asimilare repere primare, a noțiunilor de mama și tata, evident acestea suferind modificări iubitoare de mami și tati.
E mai simplu pentru cel mic să înțeleagă că mama pe care o strigă el când are nevoie de atenție este aceeași persoană pe care o strigă și tata când nu își găsește cheile de la mașină.
Problema intervine atunci când tendința aceasta devine un obicei și ajungi în punctul în care copiii au 15, 20, 25 de ani și te strigă adesea pe nume, dar tu ai rămas blocat în mami și tati cu partenerul de viață, pe lângă care te guduri ca un cățel salvat de pe liniile de tramvai.
Partenerul nu ne este tată, decât dacă ne plac jocurile de rol cu tentă sexuală, (pe care, între noi fie vorba, le încurajez din toată inima, au capacitatea de a reînvia multe relații dacă sunt făcute cu sinceritate și comunicare), dar și atunci apelativul trebuie transformat în ceva jucăuș și cu siguranță altfel pronunțat.
Nici partenera nu este mamă decât prin prisma în care constant este nevoită să își hrănească iubitul și să se asigure că nicio supărare sau frustrare nu se abate asupra lui pentru că este conștientă de capacitatea lui redusă de a face față provocărilor… doar că atunci cam dispare din atracția sexuală pe care o femeie o resimte în mare parte față de un bărbat, căci niciuna nu își dorește conștient să facă dragoste cu cineva care constant lasă senzația de neajutorat. Asta e mai mult o nevoie pe care o întâlnești mai des la un bărbat nesigur, decât la o femeie cu un ritm de viață alert, dar asta e altă poveste.
A fi părinte nu trebuie să anihileze identitatea personală.
Înainte de a deveni părinți, prima dată am fost parteneri, iubiți, prieteni. Relația pe care am clădit-o nu a pornit de la statutul de părinte și în niciun caz nu ar trebui să se blocheze în el după ce am dus mai departe nevoia de a procrea.
Copii vin și pleacă, cel mai adesea pe nepregătite în ambele situații, dar la final este important să nu ne pierdem maturitatea și sexualitatea din cauza unor etichete penibile.
A fi părinte nu e menirea supremă și a-ți asuma acest rol nu le anulează pe restul… așa că haideți să nu ne grăbim să devenim penibili la vârsta a doua, nu de alta, dar motive vor apărea din ce în ce mai des.
photo credit Freepik