Aproape zilnic ma foiesc mult. Mai bine de 12-15 km făcuți din activitățile zilnice și multe ore de stat în picioare. In general 15 km îs o nimica toată dacă… ei bine dacă sunt condensați în activități cu sens, ai un program ok de somn, mănânci regulat și sănătos, nu te stresezi, ai timp suficient de relaxare… sau dacă ai 20 de ani.
Ei bine, eu nu mă încadrez la niciuna din aceste categorii, așa că mă cam deturnează câteodată de pe traseu un genunchi, un spate, un umăr, d-astea băbești.
Când am fost nevoită să mai aplic câte o cremă cu rol de relaxant muscular, vreuna din aia care pișcă de atâta eucalipt sau mentă creată bagă ăștia în ea, de te trec ba transpirații reci, ba bufeuri de menopauză, dar te abții să o îndepărtezi că nu vrei să anulezi efectul și nu poți să te plângi că te ustură că strici efectul de prințesă războinică, am ajuns la o concluzie destul de perturbantă: nu sunt în stare să joc rol de pensionară. Clar, nu.
Boala nu este pentru noi. E prea scump să își permiți moftul de a te trata și condițiile actuale din spitale lasă dramatic de dorit. Atunci când pentru o viroză trebuie să fii pregătit să aloci aproximativ 150 lei pentru produse de bază, ba chiar cu rețetă compensată, sau când pentru a da un boost sistemului tău, vrei să urmezi câte o cură cu vitamine și minerale care te duce în costuri prelungite pe câteva luni, nu e cazul să faci abuzuri în ceea ce privește viața personală pentru că riști să nu faci față costurilor la care vei fi nevoit să te supui.
Mi-e groază de bătrânețe poate mai rău decât de moarte. Și când zic asta mă refer la bătrânețea aia în care devii o povară pentru ceilalți sau ești nevoit să îți înghiți suspinele de durere pentru că și partenerul e în aceeași situație și atunci, ți se anulează parcă și dreptul să te plângi. Copiii sunt fresh, le e greu să accepte că vor ajunge în situații similare și orice discuție despre boală și bătrânețe va fi tratată de ei superficial sau încurajator. Ei, lasă că trece, o să vezi. Dar tu știi că doar se ameliorează o perioadă, de trecut nu trece decât cu sicriu și popă închiriat.
La bătrânețe mă văd o persoană activă. Blugi rupți, teneși, inele interesante și valorificând din plin timpul pe care îl am. Asta însemnând lecturi interesante, filme faine și compania selectă a câtorva persoane alese pe sprânceană. Cu timpul vor rămâne doar cei care contează. Nu mă văd în rol de bunică decât cu porția, în niciun caz ca un job zilnic, nu aș avea energia și motivația necesară să fac asta 10 ore pe zi, minim 5 zile pe săptămână și nici nu cred că e sănătos. Nici pentru mine, nici pentru nepoți.
Vreau ca măcar la bătrânețe, dacă o prind cât de cât în grafic să-mi tihnească toată adunătura de frustrări și experiențe de toate culorile pe care sper să le pot gestiona cu folos doar alături de persoanele care merită.
Viața e prea scurtă ca să îți asumi salvarea celor mulți și neinteresanți. Este destul de dificil să te focusezi pe cum sa te menții pe tine în formă fizică și mentală acceptabilă ca să îmbătrânești cât mai târziu, restul n-au decât să devină o povară pentru alte suflete.
Photo credit Freepik