Văzut-am un titlu de acest gen, dacă nu identic, într-o postare de pe facebook. Nu îmi aduc aminte despre ce era vorba sau cum arăta postarea, doar îmi aduc aminte că am fost nevoită să fac o pauză mentală de la orice. Nici măcar nu am analizat prea mult ce simțeam, doar mi-am permis să simt.

Mai știe vreunul din noi ce își dorea să devină când avea să crească? Ce vise, aspirații, dorințe avea? Ce modele familiale și parentale însuma la baza ființei sale și cum își imagina că va decurge tinerețea sa?

Eu nu… Nu îmi aduc aminte clar nicio pretenție sau așteptare, ci doar un vag sentiment de supraviețuire, luptă pentru control și teamă mascată. Nu mi-am propus să fiu ceva anume, ci doar să fiu. Departe, altfel, altcumva.

Părinții noștri pun la temelia educației noastre frânturi de îngrășământ cu care ne ajută să creștem. Uneori e de calitate, alteori e doar bălegar aflat în plină putrefacție. E o chestiune de noroc, nu îți poți alege familia. Îți poți alege ce să păstrezi din ceea ce primești de la ei, atât. Și de cele mai multe ori aia e cea mai mare bătălie pe care o vei purta vreodată.

Aș vrea să îmi cer iertare alor mei pentru tot ceea ce nu sunt. Din păcate nu știu ce așteptări aveau de la mine ca să îmi pot da seama cât de mult m-am abătut de la drum. Cu siguranță nu a fost niciodată vorba despre fericire sau împlinire sufletească, despre cunoaștere, descoperire de sine sau independență. Nici măcar de iubire sau altruim. Îs doar noțiuni ce rar își aveau loc în familia tradițională comunistă.

Mai degrabă era vorba despre supraviețuire și confort, despre note bune la materii neimportante care să te facă să pari o mândrie a familiei. Despre un job la stat care să îți asigure un loc călduț până la pensie. Despre cămări pline cu bulioane și dulcețuri zaharisite. Despre țopăit la nunți și cumetrii alături de rude odioase pe care le disprețuiai în gând. Despre a-ți privi bărbatul cum repară mașina în parcare în timp ce fumai de pe balcon o țigară Kent adusă de la sârbi. Ori poate despre titulatura de soția lu’ domnu’ inginer, a lu’ domnu’ maior, a domnului doctor X.

Le-am greșit pe toate, mamă. Mă iartă. Le-am încercat pe toate dar nu s-au lipit de mine nici măcar cum se lipsesc hainele de naylon de corp într-o zi caniculară.

Dar tu n-ai de unde să știi cât de greu e să te menții în umbra unui job de birou fără scop și nici cât de inutile sunt tonele de compoturi și dulcețuri pentru o familie care mănâncă pe fugă sau gătește câte ceva nou zilnic, în porții mici. Nici nu ai cum să înțelegi că mașina se repară acum în service, contra-cost și că nu e suficient să stai în dreaptă în scaun și să îți lași soțul să te conducă pe drumul pe care crede el că se potrivește. Lui și numai lui. Nici că proprii copii au voință și dureri de creștere. Sau activități extracurriculare la care au nevoie de suport financiar și atenție.

Le-am făcut pe toate pe dos. Am jonglat cu ele până ți-am provocat confuzie și anxietate. Rușine când nu știai să răspunzi în fața prietenelor de cafea cine sunt și ce fac. Cum de am ales să divorțez cu ani mulți în urmă. Cum de am schimbat joburi și orașe și mi-am plătit singură studiile. Nici n-aveai cum, căci nu întrebai niciodată ce fac, doar presupuneai.

Așa că iartă-mă că ți-am greșit neștiind nici eu la rândul meu cum ți-ai fi dorit să fiu. Mai bună, mai frumoasă, cu un conac la Sinaia și șofer la scară. Cu vacanțe la Eforie și Bușteni și oale cu tocană de cartofi, gătite duminica ca să țină până joi. Cu telefoane zilnice și sfaturi pe care să le urmez de la tine, cea care nu ai încercat sau înțeles niciodată nimic. Cu o nepoată fragilă și feminină, care să te strige cu respect buni, în timp ce mergeți de mână până la magazinul din colț. N-avem așa ceva, nu e rentabil sau necesar.

În schimb îți pot oferi oricând o ureche unde să te plângi de cât de irosită îți este viața și cum copiii tăi te-au împiedicat să strălucești. Îți pot oferi un sfat sau o vorbă bună chiar și atunci când cu dragoste mă critici sau jignești. Iartă-mă doar că nu pot face asta la fel de des cum știu că ai nevoie. Pe tine te ajută să te descarci, pentru mine nu mai semnifică de mult nimic. Doar amintiri a tot ce a fost cândva odată și am refuzat demult tare să preia din nou controlul.

Așa că iartă-mă că uit să sun, sa vizitez, să scriu. Sunt doar activități lipsite de sens pentru mine.

Lasă un răspuns