Ce faci când ai avut întreaga viață o relație deficitară cu proprii părinți? Când ai avut constat senzația că nu veți putea ajunge la un compromis sau pe aceeași lungime de undă indiferent cât lași de la tine sau câtă răbdare aloci unor situații pentru a nu le permite să te facă să îți pierzi controlul.
E dificil să te lupți adesea pe fundal cu sentimentul de vinovăție. Să faci constant trecerea între vină, frustrare și furie. Să privești mereu din toate unghiurile ca să te poți raporta corect la situațiile conflictuale care vin peste tine.
E drept, nu e la îndemână oricui să analizeze o situație din mai multe ipostaze, majoritatea aleg o variantă și rămân ancorați în realitatea pe care și-au creat-o.
Relațiile care au început deficitar din copilărie și au degenerat la adolescență, au șanse puține de a-și reveni vreodată. Indiferent cât de matur veți trata problema și câtă energie veți investi în această direcție, va exista mereu un gol care nu va putea fi umplut cu conversații de umplutură – Cum e vremea? Ce mai face tanti Geta? A venit factura la gaz luna asta?
Conflictele apar ușor în relațiile fără substrat. In situațiile în care una din părți sau mai rău, ambele, vorbesc limbi diferite, orice tentativă de comunicare se poate transforma într-un chin. Creștem cu o anumită doză de frustrare față de bagajul cu care venim de acasă. Face parte din procesul de maturizare să contești autoritatea parentală. Ani mai târziu, când analizezi din alt perspective, pui cap la cap altfel informația și deși poți înțelege anumite manifestări sau carențe, adevărul e că acest lucru nu repară mai nimic.
Degeaba înțelegi într-un final motivația din spatele unei relații deficitare, dacă nu o poți îndrepta. Nu poți recupera timpul pierdut. Doar îl lipești pe la colțuri ca pe un bibelou spart pe care îl rotești cu defectul spre interior, încât în prezența musafirilor să pară funcțional.
E ok să accepți că nu poți schimba unele lucruri la fel cum e ok să te abții sau să te cenzurezi în momentele în care știi că dacă te pui contra, nu faci decât să îți consumi inutil energia deoarece lucrurile vor rămâne fix la fel.
Suntem uneori un caz pierdut, sortiți eșecului unor relații deficitare cu părinții noștri, ulterior cu copiii noștri și cercul vicios se repetă.
Pentru cei care reușesc să depășească anumite efecte ale unor traume mai vechi și să raționalizeze suferințele și frustrările prin care au fost nevoiți să treacă, intervine un val de iertare, de înțelegere, de calibrare a unor așteptări care altădată se voiau a fi mari. Acum nu mai există. Nu mai avem așteptări pentru că manifestările de normalitate în astfel de relații sunt fluctuante și inconsecvente și ne învață pe calea cea grea că nu trebuie să le ne bazam pe momentele în care totul pare să curgă satisfăcător.
E nevoie de multe șuturi pe care ți le iei și de și de și mai multe introspecții și învinovățiri până poți ajunge la iertare. La acceptare și abandon. Asta e, le iau cum vin… Partea proastă e că iertarea pe care tu o oferi într-o manieră non-intruzivă îți este testată și pusă la îndoială de fiecare dată. Deși te chinui să depășești momentul, ești constant târât în mocirla acuzațiilor nefondate și a scenariilor repetitive. Îți repeți ca o mantră și ajungi să te justifici și în fața celorlalți despre cum ai depășit tu anumite conflicte, dar adevărul este că pe interior ești gol.
Orice bătălie are victime colaterale. În cazul de față iertarea vine la pachet cu un gol interior, cu o distanțare și o atitudine circumspectă care umbrește pe nesimțite fiecare relație ulterioară care ar trebui să se bazeze pe încredere și suport necondiționat.
Provocarea cea mai mare nu este să ierți pe cineva care te-a rănit sau care te-a abandonat la greu, ci să îl poți accepta în continuare în preajma ta știind că nu vei putea niciodată să îi explici cât te-a durut. Degeaba ești dispus să faci pace și să accepți lucrurile așa cum sunt dacă cel cu care ești nevoit să relaționezi constant într-o formă sau alta, nu va fi niciodată dispus să înțeleagă cum sau de ce.
Părinții ne-au dat viață, ne-au crescut și îngrijit așa cum au știut și putut. Unii mai bine, alții deplorabil. Reușitele sau traumele acumulate ne-au modelat comportamentele de azi și ne-au creat complicați și schimbători. Nesiguri sau aroganți. Puternici sau în căutare constantă de aprobare. A-i ierta pentru cum ne-au crescut e un minim pe care ar trebui să îl facă orice adult maturizat și dornic să se auto-depășească, dar nu e suficient căci nu garantează practic nimic. Nu repară nimic, nu schimbă nimic, nu te ajută nici măcar să rămâi în control în situațiile delicate, puternic conflictuale. Te învață doar să te detașezi. Iertarea nu e suficientă, e doar un pas incomplet…
*photo credit FreePik