Haruki Murakami – Bărbați fără femei

Șapte nuvele, atât are acest volum mititel de proză. Murakami îmi place, dar aceasta carte nu mi-a plăcut în mod deosebit.

Subiectul tratează șapte episoade de viață, privite din perspectivă masculină, cu referire la modul lor de raportare și înțelegere la ceea ce reprezintă comportamentul și trăirile feminine. Este ocazia perfectă de a observa diferențele oricum vizibile de la ceea ce înseamnă dureri, pasiuni, frustrări trăite de cealaltă parte a baricadei.

Stilul mi s-a părut ceva mai expeditiv, distant și poveștile nu m-au prins, n-am reușit să empatizez cu niciun personaj. Nu știu dacă era starea mea de spirit sau pur și simplu, asta e, sau mai bine spus, asta a fost.

Sentimentul pe care mi l-au lăsat povestirile au fost de apăsare, lipsă de perspectivă sau sens. Vieți trăite de pe o zi pe alta, într-o așteptare pe care nici măcar dureroasă nu am simțit-o a fi, ci mai mult plină de resemnare, confuzie, insuficiență. Pentru că până la urmă asta e senzația unui bărbat lipsit de dragostea unei femei. Insuficiență, goliciune, resemnare.

Femeia te abate de pe drumul tău, îți zdruncină măruntaiele, îți omoară visele și își depune idei noi în zona în care altă dată te credeai în control. Te face să te agăți de ea, să te chinui să o înțelegi fără reușită palpabilă și apoi te abandonează în brațele umbrelor a ceea ce ar fi putut să fie, dar nu va fi.

Închei aici că mă apucă filosofia…

Mai bine trec la următoarea lectură 🙂