Ne apropiem cu pași rapizi de Crăciun. Magazinele au afișat decorațiuni cât de repejor posibil, la limita dintre disperare și nevoia de a crește vânzările cât mai rapid spre final de an.
Facem cumpărături, ne pregătim mental de mese în familie, întrebări legate de unde ne petrecem Revelionul, ne calculam zilele de concediu păstrate de peste an, special pentru minunea Sărbătorilor.
Mereu mi-am pus întrebarea dacă dorința de concediu în ultima parte a anului se trage în principiu din bucuria sărbătorilor sau pur și simplu suntem așa de obosiți pe ultima suta de metri încât atât ne mai dorim… liber?
Spiritul sărbătorilor vine la pachet și cu nevoia de a face fapte bune. Apar din senin diferite cazuri, situații, care fac apel la mila publică. Nu sunt naivă, astfel de situații există și în restul anului, dar cumva acum oamenii sunt mai înclinați spre milostivenie.
Am lucrat mai bine de un deceniu în sfera psiho-socială și încă o fac deși mai redus ca timp și implicare și am învățat câteva lucruri de-a lungul timpului. La acestea se pot adauga cu ușurință situațiile banale, în care fiecare dintre noi ne aflăm ocazional. Acelea de a oferi suport rudelor, prietenilor, colegilor sau vecinilor, în situații ce scot în evidență anumite nefericiri sau dificultăți.
Cel care primește ajutor se bucură pe moment că și-a rezolvat o problemă presantă, dar automat își creează mental un stil labil de a trata problemele apărute. Problema sa personală devine una colectivă la a cărei rezolvare speră să participe toată lumea.
În mare parte, de fiecare dată când primește ceva, speră la mai mult, uitând că cel care îl ajută nu este obligat să dea pe din două tot ce are. Am întâlnit adesea reacții de genul: “putea să-mi dea mai mult, că doar are de unde” sau “nu vede în ce situație mă aflu, de ce nu mă ajută?”
Acest tip de reacții se regăsesc adesea și în familie, între rudele care se descurcă mai bine și cele care nu prea. Sau între cele plecate din țară și cele care trăiesc la limita subzistenței pe plai mioritic.
Cu atât mai trist este când întâlnești acest comportament din partea cuiva necunoscut, pe care te hotărăști să îl ajuți deși nu ai nicio obligație și niciun avantaj, ca să constați ca suportul oferit tinde să se permanentizeze.
Ajutorul oferit în mod constant riscă să handicapatizeze. Să blocheze persoana care se confruntă cu dificultăți în stadiul de beneficiar și atat, cel care la primul semn de nevoie, se gândește prima dată să ceară ajutorul în loc sa analizeze cum poate gestiona singur situația.
E dificil să îți afișezi vulnerabilitatea și să îndrăznești să ceri ajutor. În acest caz situația penibilă în care te regăsești are nevoie de o compensație emoțională, de restabilire a unui echilibru care să-ți permită să funcționezi, motiv pentru care crești așteptările.
Doar că este necesar să îți aduci aminte că la succesul sau bunăstarea de care se bucură cel care îți întinde o mână de ajutor, nu ai contribuit, deci nu ai de ce să ai pretenții de a primi mai mult sau mai des.
Ideal ar fi să oferim suport în mod anonim. Evităm invidii inconștiente sau presiuni care devin jenante și pot duce lejer la deteriorarea unor relații interumane.
Și cel mai bine ar fi ca ajutorul să nu fie doar material, ci să creeze pe cât posibil cadrul potrivit ca cel în nevoie să învețe să se ajute singur. Altfel e doar o tărăgănare inutilă.
Am schimbat tehnica după ce ajungeam să mă frustrez văzând ca sunt pusă în situația de a mă justifica de ce nu am ajutat mai mult sau mai repede. Așa că sunt selectivă când vine vorba de fapte caritabile și le prefer sub prisma anonimatului. Mă scutește de discuții neinteresante și complicații inutile.
Photo credit Freepik