Se apropie Craciunul și cred că o parte din mine strigă melancolică, privind în urmă la perioada copilăriei, cu tot ce însemna ea cândva confuzie, neconcordață, singurătate. Nu mă pot lăuda că am prins mult din comunism, nu sunt chiar așa de bătrână, dar am prins suficient cât să realizez, ani mai târziu ce înseamnă să ieși din găoace și să înveți despre lumea înconjurătoare la final de anii 80.
Să prinzi perioada în care se crează personalitatea și amintirile cele mai puternice într-o lume debusolată, pusă în situația de a improviza, fără a avea informațiile necesare la dispoziție. Nici acum nu suntem mai breji, căci refuzăm adesea să folosim în beneficiul nostru real și practic, tot ce ne-ar fi de folos.
Eu am crescut la bloc, n-am prins bunici în viață și chiar de aș fi făcut-o, locuiau tot la oraș, deci exclud din discuție vacanțele pline de aventuri, la țară, despre care îmi povesteau colegii când reîncepea școala. Trăiam organizat, rigid, restrictiv, pe program clar stabilit și pentru fiecare moment de socializare cu ceilalți, trebuia să negociez.
Sunt multe momente amuzante din acea perioadă, poate nu la fel de multe ca cele pe care le consideram chiar și atunci, jenante.
Când mă gândesc la copilărie, îmi vin în minte momente penibile precum strigatul de pe geam, modalitatea clasică de a fi chemat în casă sau apostrofat. Joaca noastră puerilă printre betoane presărate cu petice verzi de iarbă, unde ne strângem plini de energie să punem țara la cale, era întreruptă de ițirea unui cap de părinte pe geamul de la bucătărie, care îți strica toată distracția. Vocea cu care îți striga numele, insista până toată lumea devenea conștientă de faptul că tu urmezi să părăsești incinta. Furia și nedreptatea pe care o resimțeai când trebuia să pleci, teama de a cere o amânare deoarece știai teoria pe care trebuia să o suporți ulterior. Gelozia cu care îi urmăreai de la fereastră pe cei care nu fuseseră încă somați să plece. Liniștea ce te cuprindea când vedeai că unul câte unul erau supuși aceluiași tratament.
Aproape niciodată nu riscai să urci în casă dacă aveai nevoie de ceva, pentru că îți calculai contabilicește șansele extrem de ridicate de a fi oprit sus. Nici mersul la baie nu merita riscul, era mai firesc să tragi de timp sau să găsești un loc ferit unde să rezolvi problema.
Mi-aduc aminte pantalonii groși de iarnă, tricotați de părinți în fața televizorului Goldstar care le capta întreaga atenție. Modul în care arătam ca omulețul Michelin când venea vorba de a-i combina cu uniforma școlară halucinantă în carouri, țeapănă și apretată, care provoca veșnic mâncărimi sau disconfort. Pampoanele oribile cu care defilam în pozele de 8 martie, speriată și cu o privire retardă, mimand că scriu pe caietul altcuiva, poziționat pe prima bancă, un sincer La mulți ani, iubită mamă!
Pantofii cu două numere mai mari în care îmi înghețau picioarele chiar dacă le căptușeam cu trei perechi de șosete ca să nu răcesc și de care trebuia să îmi aduc veșnic aminte să nu îi stric la săniuș, căci urma să îi port încă un an.
Geaca roz, căpătată de la o vecină, de care am fost tare mândră deși era cu 5 numere mai mari și pe care am ajuns să o urăsc în anii următori deoarece rozul mi se părea penibil pe măsură ce creșteam. Dar aparent nu creșteam suficient de repede ca să-mi rămână mică.
Bananele învelite în ziar, aliniate pe dulap, pe care le pândeam zilnic, cerșind voie să le mănânc. Squ portocalele pe care trebuia să le împărțim, chiar dacă asta însemna câteodată să te limitezi la 2-3 felii de fiecare. Eu scăpam mai ieftin. Cu un singur frate, mai mic, calculele matematice erau mai blânde, deși încă mi se pare stupidă ideea inoculată, că porția lui trebuia să fie mereu mai mare. Așa că respectam confuză regula și până în prezent am rămas cu interdicția auto-impusă de a nu lua niciodată ultima bucată din ceva.
Înghețata Polar, în înveliș pătrat, pe care maică-mea o mânca uneori pe ascuns, păcălindu-mă că e margarină.
Sacoșele de cârpă, eco-bio-cum or fi, căci altele n-aveai de unde, pe care le încărcau cu roșii și ardei și mă puneau să le car alături de ei, în plină arșiță, ca să trudim 3 zile la rând, în aburi și sudoare, pentru borcane de bulion sau zacuscă, ce nu reușeau să se consume de la un an la altul. Încăpățânarea cu care niciodată nu se îndurau să facă mai puține căci plana asupra lor teama de a nu rămâne fără. Borcane de dulceață sau compot, zaharisite, îngrămădite în cămări improvizate, ce-mi trezeau senzația de nedreptate că nu am fost lăsată să mănânc fructele când erau proaspete.
Tentativele de petreceri dintre vecini, în sufragerii neîncăpătoare ce necesitau rearanjare și foială. Mesele lungi, încărcate cu salata boeuf și ouă umplute, sarmale și friptură uscată, unde ca și copii, aveam voie doar cât timp îngurgitam cuminți. Apoi ne închideau grămadă, într-un dormitor neaerisit unde inventam jocuri care tatonau subtil sfera sexuală, despre care nu știam nimic dar ne prefăceam experți.
Țigările la bucată, fumate pe ascuns, crezând că nimeni nu se prinde când în fapt ai noștri nu intenționau să își strice feng shui-ul înainte de un episod din Dallas sau Tânăr și neliniștit.
Programul TV din fața căruia nu ne dezlipeam, mai ales după ce apăruse și în România Cartoon Network. Sandwich-urile cu margarină și parizer, molfăite în fața ecranului în timp ce revedeam a zecea oară desenele de unde am învățat limba engleză.
Frizurile tip castron, operate în bucătărie pe scaune incomode înconjurate de ziare vechi, unde o vecină recunoscută la nivel de scară de bloc ca fiind specialistă în căprit copii care nu aveau dreptul la comentarii, transpira în poziții incomode doar ca să ne sluțească cu aplauze.
Ușurința cu care toți deveneam halterofili, cărând cu greu din două-n două zile, pe un traseu bine stabilit de acasă, sacoșele cu sifoane, care se goleau adesea la șprițuri și siropuri îndoite cu apă.
Duminica care la mine în familie era zi de pui la cuptor, cu mujdei cu smântână și mămăligă, care devenea de la an la an o tradiție obositoare și prea puțin tentantă.
Senzația plină de dezamăgire pe care o reimțeai când auzeai Îți fac acasă cartofi prăjiți ca la Mc Donalds sau La cofetarie e scump, facem mai bine un chec cu cacao mâine.
Nevoia constantă de intimitate, deși eram adesea trimiși în camerele noastre ca să nu deranjăm, dar unde ne simțeam adesea în plus și încercam să ieșim cât mai puțin în evidență.
Cărțile de aventuri citite pe furiș în locul somnului de prânz sau a temelor plicticoase.
Jucăriile puține și rare pe care le primeam cadou dar cu care nu aveam voie să ne jucăm ca să nu se deterioreze.
Perechea de blugi cumpărată anual sau o dată la doi ani și pentru care eram certați crunt dacă se rupea.
Casetofoanele duble la care ne chinuiam să înregistrăm melodiile preferate peste șlagăre sau muzică populară despre care speram că părinții au uitat.
Gumele turbo, parfumate dar extrem de tari a le căror abțibilduri păreau o comoară.
Prima dată când am mâncat cu teamă un kiwi pentru că eram ferm convisă că taică-miu are chef de glume și mă îndeamnă să mănânc un cartof crud.
Prima dată când am primit o carte de basme cu pirați, la un Crăciun în care de obicei primeam culegeri de matematică sau dicționare de tot felul.
Prima senzație de durere cruntă când am aflat că băiețelul de care mă îndrăgostisem în secret, va merge la altă școală.
Cel puțin pot să afirm cu certitudine că nu e prima dată când imi vin în minte aceste amintiri. De-a lungul timpului s-au sedimentat și acoperit cu altele și probabil au pus, încet-încet baza a peste 30 de ani de gânduri, frământări sau insomnii, dar ăsta deja e alt registru… Cel al trecerii spre penibilitatea vieții de adult despre care nu vorbim acum… 🙃
Photo credit Freepik