O carte care nu e pentru orice suflet. Nu vă ascund, nu este o lectură plăcută, mai ales pentru cei care nu se simt confortabil în zona toxicodependenței și prostituției juvenile.
Din întâmplare, pentru mine aceasta a fost mult timp sfera mea de activitate și relatările din acest roman nu fac altceva decât să îmi reamintească dificultatea cu care un toxicoman poate fi adus pe linia de plutire, măcar pentru o perioadă de timp. Majoritatea recidivează de mai multe ori și foarte puțini dintre ei reușeșc să combată dependența psihologică atunci când cea fizică pare vindecată.
Cartea e bazată pe povestea reală a autoarei ceea ce face ca acțiunea în sine să fie mult mai interesantă.
Panta descendentă pe care alunecă Christiane are la bază o copilărie agitată și lipsită de perspectivă. Un tată alcoolic și agresiv, o mamă depresivă și depășită de situație, o soră mai mică confuză și incapabilă de a oferi suport real din cauza vârstei fragede, creează contextul necesar instabilității emoționale și decăderii morale cu care se confruntă copila de 13 ani.
Povestea începe în Berlin, 1976. Forțată de împrejurări să trăiască într-un cartier industrializat, sărac, plin de betoane, alături de copii debusolați și lipsiți de supraveghere, Christiane este ușor atrasă de consumul de stupefiante.
Dorința sa de a se face remarcată, de a-și găsi un loc printre cei care păreau capabili să îi ofere validarea și atenția de care avea nevoie, în mai puțin de un an, copila face rapid trecerea de la hașiș și LSD la heroină injectabilă. Plăcerea de moment oferită de consumul de droguri necesită eforturi constante de a face rost de bani pentru a evita sevrajul și decăderea psihică. Astfel, furtul, prostituția și viața de stradă devin un stil de viață acceptabil.
Încercările sale de a se lăsa de droguri sunt doar iluzii. Recăderile o aduc într-un stadiu mai dramatic decât cel anterior. Familia privește neputincioasă etapele pline de minciuni, furt, fugă, boschetăreală, prostituție, boală, detenție, internări multiple în spitale și centre de dezintoxicare, jonglând cu stări de la disperare la indiferență sau abandon.
Lupta e nedreaptă. Zeci de prieteni ai Christianei mor pe drum, la vârste de 14-17 ani și cei care par să mai aibă o șansă la viață, își trăiesc existența nefericită în penitenciar sau spitale psihiatrice. Sistemul este depășit și sătul de a înregistra eșecuri constante.
„Dacă vrei să te lași, trebuie să știi de ce. Eu nu știu.” – spunea o prietenă consumatoare de-a Christianei.
O carte extrem de explicită și detaliată. Deși pe alocuri scenele se repetă, nu mi-am pierdut interesul pentru niciunul dintre episoadele relatate.
Bahnhof Zoo, locația specificată în titlu, se referă la una dintre stațiile de metrou unde concentrația de toxicomani era extrem de mare și prostituția era principala activitate pentru care această zonă reprezenta un focar de infecție, tolerat de autorități și exploatat de homosexuali, pedofili și pești.
O recomand ca un pe un duș cu apă rece prin care ar trebui să treacă cei care cred ca dependența este un moft sau un alint. Pentru cei care cred că un fost dependent va învăța vreodată să își controleze cu adevărat emoțiile, frustrările și dezamăgirile după ce perioade lungi de timp le-a evitat drogându-se.
Cartea poate fi găsită pe platforma Bookster și în librării.