Mă gândisem de multe ori să te omor. Să te fac să îți înghiți ultima respirație cu o sete demnă de invidiat. Să simți pentru prima dată în viața ta că te bucuri cu adevărat de ceva. Nopți la rând te-am privit obsesiv cum dormi. Lipsit de griji și remușcări. Fără apăsări sau procese de conștiință. Ca un biet bețiv, năclăit în colțul gurii de resturi de vomă și firmituri de moralitate.

Nu mi-ar fi greu să te privesc cum te sufoci. Mă îngrijorează doar ideea că e posibil să te zbați prea mult timp și să îmi lipsească puterea să te țintuiesc locului. Că secundele scurse între moartea ta planificată și ultima zvâcnire de pleoapă, să dureze prea mult.

Mi-aș dori cumva să îți rămână ochii larg deschiși, împăienjeniți de mirare, să te pot privi prelung și să îți transmit mut toate gândurile mele. Să le transfer și astfel să nu-mi mai aparțină. Nici dorul, nici durerea, nici vina. Să te îngrop cu toate visele mele crăpate pe alocuri și lipite de prea multe ori încât, din fluturi veseli cu gust de zahăr ars, au rămas doar larve putrezite și amare.

Să scap de tine este simplu atât timp cât nu aș fi nevoită să o iau de la capăt, încercând să îmi ascund nepăsarea generală. Alt trup stingher ți-ar lua locul în pat și mi-ar da de înțeles că dragostea sălășluiește în copaci și înoată cu peștii. Că totul e posibil dacă ești pregătit să faci compromisuri.

De unde naiba atâta nevoie de asimilare? Atâtea gânduri și trăiri preistorice. Nuanțe și frânturi de viață.

Ce chef aș avea eu să clădesc o nouă relație cu un individ diferit de tine și de mofturile tale? Veșnicele tale așteptări și critici nedisimulate, atunci când realizezi pentru un moment că nu ești buricul pământului.

Țin minte și acum certurile noastre interminabile în care voiai neaparat să ai dreptate. Putea un întreg batalion să îți demonstreze schematic, pe hartie, că este complet eronat ceea ce gandești sau afirmi și ar fi fost egal cu zero. Te-ai fi contrazis cu toți fără să îți pierzi măcar calmul, găsind noi și inedite variante prin care să le explici absurdul. Nu ar fi contat nimic altceva, decât să ai ultimul cuvânt și dacă acest lucru nu ar fi fost posibil, dacă audiența s-ar fi plictisit de explicațiile tale tembele, te-ai fi comportat arogant, afișând un surâs ironic, menit să demonstreze că știi că oricum ai dreptate și ăsta e singurul lucru care contează cu adevarat. În timp ce ceilalți cred că au rezolvat problema, eu știu de fiecare dată că discuția nu s-a încheiat. Nici pe departe. Urma să fie reluată cu primul moment în care rămâneam singuri, indiferent dacă contextul era potrivit sau nu. Lucrurile nu puteau avea decât un singur final. Al tău.

Inițial mă luptam cu sentimentul ăsta de nedreptate. Încercam oricând și prin orice metode să îmi țin partea căci devenea clar că nu aveam cu cine să fac alianță. Eram singură împotriva ta, ca în orice cuplu în care lupta pentru putere bate la fund nevoia de cooperare. Acum capitulez rapid. Nu mai văd sensul discuțiilor în contradictoriu. Facă-se voia ta!

Mai știi când reușeai constant să mă enervezi cu atitudinea ta de doi bani? Cea în care pe de-o parte mă acuzai că nu știu să mă distrez pentru ca apoi să îmi strici cheful de viață cu acuzații nefondate. Bănuieli de doi bani, gelozii obscure lipsite de logică și sens. Ca mai tot ce faci tu la nervi.

Spuneai că pleci de acasă atunci când nu găseai în mine o persoană docilă, gata să îți satisfacă toate mofturile. Că toate sacrificiile tale sunt în van și că e un efort considerabil să te chinui să faci funcțională o relație în care devenea clar că doar tu ești implicat. Clar pentru tine, evident. Planeta Pământ te-ar fi contrazis.  Am tot sperat că te ții de cuvânt, dar au trecut ani și încă ești aici. În pat, lângă mine. Dormi. Lipsit de griji, răpus de o oboseală dulce, amețitoare care te poartă în lumea viselor cum îl îndrumă pe  prunc mama către țâța plină de lapte.

Te-aș înjunghia în gât. Să las sângele cald să se îmbibe în fața de pernă de la mama. Ar fi pretextul potrivit să o arunc. Să o zvârlu la gunoi împreună cu toate visele tale neîmplinite și să râd ca o nebună în fața unui pahar plin cu vin. Nu am să înțeleg niciodată de ce în filme se toarnă vin doar pe jumătate de pahar, când știm cu toții că urmează să fie umplut din nou. Mai bine cum fac eu, plin până la refuz să îmi iau de o grijă. De fapt, nu e bine. Ții mereu să îmi menționezi că doar alcoolicii vorbesc cu sticla. Da, așa o fi și e și simplu de înțeles. Când ești aruncat la marginea unei existențe singuratice, pare acceptabil să conversezi cu o sticlă. Chiar și de bere…

Petrec prea mullt timp singură și nu atunci când aș avea nevoie cu adevărat. Pari să ai o busolă când vine vorba de a-ți indica momentele nepotrivite în care să mă freci la cap. Parcă simți de la depărtare că nu am chef de prezența ta și atunci îți faci apariția cu pași rapizi ca un animal hăituit activat de mirosul de sânge proaspăt. Te insinuezi în gândurile mele de parcă ți-ar aparține și îți faci cuib pe perna mea de parcă e bun comun. Te simt cum transpiri lângă mine de parcă schimbul de fluide ar face ca relația noastră să capete fluență. Ca o apă curgătoare prinsă între două maluri.

Văzusem un film mai demult cu o crimă aproape perfectă. Zic aproape, pentru că de fiecare dată ceva se întâmplă și criminalul este desconspirat chiar dacă nu poate fi prins. Lipsă de dovezi palpabile sau polițiști mult prea neputincioși. Tind să cred că în cazul nostru, lucrurile nu ar decurge așa prost. Mai ales că aș avea răbdarea necesară să îmi acopăr toate urmele.

Te-aș ciopârți și da prin bender dacă ar fi nevoie. Timp am, chef deopotrivă. Doar să reziste blenderul.

Te-aș îngropa în curtea comună a blocului sau te-aș trimite prin poșta la adrese neștiute de nimeni. Te-aș declara ca fiind încărcătură neperisabilă, căci ne-am blocat de mult în timp și spațiu și relația noastră nu mai are termen de valabilitate.

Te-ai întors pe cealaltă parte de parcă știai că ți-am pus gând rău. Nu crede că dacă nu îți văd chipul în lumina palidă a lunii, nu își cunosc fiecare expresie a feței. Dimpotrivă. Am învățat să le intuiesc mai bine cu ochii închiși. E ceva în felul în care respiri care îmi dă de înțeles că urmează să ne certăm.

Te știu cum îmi cunosc propriul chip. Poate chiar mai bine căci pe al meu nu îl studiez la fel de des. Nu am răbdare și nici nu vreau să văd cum mi se accentuează toate ridurile. Pe jumătate dintre ele nu le aveam când ne-am cunoscut. Știu, vei spune că timpul e de vină și faptul că-s mereu nemulțumită. O fi și asta, dracu’ știe. Eu cu siguranță nu mai știu nimic.

E aproape 3 dimineața. Mi-e somn așa cum unei bufnițe i se face silă să tot privească în golul dintre secundele reci care îi dau de înțeles că nici în noaptea asta nu e rost de vânat. De sânge.

Mă cuibăresc între perne și tare aș vrea să intuiești printre vise că mi-e frig și silă să adorm singură. O să te iau în brațe doar în noaptea asta, în orele rămase până la răsărit. Mă rog să ațipesc rapid înainte să îmi vină iar gândul să te ucid.

Photo credit- Stock Photo

Lasă un răspuns