Trei libanezi, doi pensionari, patru muncitori și două persoane cu handicap mental. “Aicea? Aicea? Unde, unde?”… Aceasta e vibrația din dimineața aceasta în vagonul 1 al trenului Inter Regio care e programat să parcurgă lent distanța București-Suceava.

Întotdeauna, în mod ironic, vagonul 1 este în capătul opus, lângă locomotiva obosită și controlorul ruginit din încheieturi care își numără zilele până la pensie, în timp ce te privește cum târăști bagajele pe peronul cu miros de urină și se forțează să-ţi răspundă la întrebări fără să te privească.

Scriu acest articol de pe telefon, ar fi prea multă logistică să scot laptopul și nici nu zăresc o priză în proximitatea mea. De fapt, nu zăresc nici una. Eroare de calcul.

Îmi plăcea extrem de mult să călătoresc cu trenul, acum ani buni. Făceam adesea drumul între capitală și acasă sau între două destinații de vacanță. Mereu cu rucsacul în spate, ca și acum. Doar că odată cu trecerea anilor am devenit uneori subiectul unor glume nevinovate printre colegii de serviciu cu trolere comode și bine organizate. Ne amuzăm împreună și apoi fiecare își transportă bagajul. Ei îl târăsc pe roți, eu îl urc în cârcă.

Pentru mine e ușor să car ceva în spate. Probabil pentru că mereu am făcut-o. Casă, familie, joburi, proiecte, relații satisfăcătoare sau de complezență, dureri, frustrări, nemulțumiri sau temeri.

Se crapă de ziuă. Unul din momentele mele preferate în care simt că pot să respir. Întunericul mi-e drag, mă liniștește, fie că e la crepuscul când începe sa capete formă, fie înainte de răsărit când liniștea e înlocuită ușor de zumzet.

Stăteam la coadă la Mac Donald’s-ul din Gara de Nord și cu fiecare minut în plus în care greutatea rucsacului mă apăsa pe umeri, provocându-mi furnicături dureroase pe șira spinării, rememoram pasiv toate dățile când am plecat și am luat-o de la capăt. Sau toate momentele când am mai tras încă puțin de mine peste limita pe care credeam că o am, ca să pot duce la bun sfârșit ceva la care mă înhămasem.

M-ajută disconfortul și durerea. Și atunci când pot face doi pași în spate pentru a-mi analiza trăirile, realizez cât de vie sunt în spatele oricăror alte senzații și provocări. Cât de multe pot face doar pentru că îmi propun să nu cedez.

M-am lenevit cu mașina. Nici timming-ul nu mă ajută, e drept. Mereu pe fugă, mereu cu două-trei activități în paralel. Nu-i timp de contemplat natura, nu e vreme de analizat detalii care nu-s setate în plan.

Acum, în trenul acesta jegos și trist, mă simt captivă în timp și spațiu, pe vremea când oboseala era doar un semn de prea multe distracții sau perioade de planificări naive ale unui viitor nerealist.

Biletul dvs la control…”

Controlați-l. Faceți ce trebuie făcut cu această bucată de hârtie care îmi dă dreptul să călătoresc înapoi în timp. Când îl perforați metodic sper să îmi capsați totodată gândurile negre de cele care își mai păstrează o urmă de umanitate. Ca să păstrez un echilibru. Doar așa pot parcurge kilometri întregi de încercări și senzații amestecate. Doar așa mă pot întoarce acasă…

Lasă un răspuns