6 luni. Atat se presupune că ar fi nevoie ca un bărbat să realizeze dacă femeia cu care este într-o relație este cea potrivită.
De ce 6 și nu 10, de ce potrivită și nu oportună? Poate pentru că așa ne spun tabloidele. Studii făcute pe genunchi care vin cu explicații temeinice care să crească nesiguranța de sine și să pună presiune pe o relație posibil deja fragilă.
Un lucru e cert. 6 luni poate fi o perioadă justificabilă ca și durată în care să ai cât de cât o idee de ansamblu despre ce te așteaptă pe viitor, dar nu suficientă să experimentezi destule momente dificile încât să vezi dacă te poți baza pe cea de lângă tine.
În jumătate de an reușești să constați dacă este diferență între cea cu care te culci și cea cu care te trezești, dacă poți să te afișezi cu ea în public fără să te faci de râs iremediabil, dacă plânge la filme, dacă ține la igiena personală sau dacă urlă la chelneri când îi greșesc comanda. Dar nu este suficient. Știu o relație eșuată după mai puțin de două luni din cauza ritmului diferit de trezire. Unul părăsea domiciliul la 7 dimineață, celălalt dormea până la prânz.
Poate bărbaților le este mai ușor să se decidă în ceea ce privește partenera potrivită, fie pentru că unii dintre ei nu au așteptări prea mari sau poate pentru că nu își ridică probleme existențiale când vine vorba de acel unde mă văd peste 5, 10 ani? Și e ok și așa, ar fi lipsit de adrenalină să știi unde te va duce viața.
Se spune că bărbații sunt mai ușor de mulțumit. Ceva libertate, ceva sex, alintătură când este cazul, o masă caldă din când în când, poate o conversație interesantă dacă ai cu cine, pozitivism, voie bună, disponibilitate și un grad ridicat de toleranță și deschidere spre conformism. Și să nu uităm fidelitatea, eterna piatră de moară a fiecărei relații care se dorește a fi sănătoasă și plină de principii.
Femeia e mai dificilă și se lasă convinsă mai greu, poate și pentru că e mai schimbătoare și caută un bărbat care să țină pasul cu toate episoadele și etapele în care încearcă să se descopere și echilibreze. Și bărbatul experimentează aceste etape dar e mai puțin vocal și dispus să împărtășească ceea ce simte. Acolo trebuie depus efort pentru a intui stările și a preîntâmpina anumite căderi.
Femeile își exprimă mai ușor nevoile. Și aici apare pentru bărbat presiunea de a fi și tandru și dur, de încredere dar și misterios, serios dar și cu simțul umorului, fidel dar nu fad, la modul de a nu-l dori nimeni niciodată, pentru că asta ar imprima femeii ideea că a tras un loz necâștigător.
Evident asta în cazul în care femeia nu e dependentă emoțional și material de partener, căci atunci se mulțumește mult mai ușor cu ce primește și ca un revers al medaliei, în loc să fie apreciată dublu pentru răbdare și devotament, devine nesemnificativă pe zi ce trece.
Presiunea apare când ajungem să simțim că este musai să punem o etichetă pe relația noatră de parcă legalizarea ei întărește certitudinea că lucrurile vor funcționa pe viitor.
De fapt legalizarea unei relații se referă metaforic la asumarea provocărilor ce urmează. Un fel de știu că o să ajungem să nu mai rezonăm deloc dar am promis că ne chinuim reciproc până la final.
Uităm adesea că un bărbat nu se poate hotărâ în 6 luni. Atât îi trebuie să se obișnuiască cu ideea că doarme cu aceeași persoană în pat. Nu e suficient timp nici să te prezinte tuturor prietenilor și cunoștiințelor sau să rețină care e culoarea ta preferată. Cu atât mai dificill dacă ai mai mult de una.
Așa că, dragi fete și femei, nu mai alergați după o confirmare pe care de multe ori o obțineți forțat și care nu vă garantează în fapt nimic.
Ce e potrivit într-un anumit stadiu al vieții, e posibil să devină complet inoportun în altul, așa că de ce punem atâta presiune pe a fi partenera perfectă pentru cineva?
Am cunoscut femei chinuite de gândul că trece timpul și el nu se decide să facă primul pas în direcția căsătoriei, acuzându-l pe de-o parte de imaturitate și lipsă de asumare și conștientizând pe de altă parte că el încă mai scanează piața după un exemplar mai bun.
Sunt relații care se intensifică rapid, ca un foc de paie, și care nu își mai găsesc rostul după o perioadă de timp și relații care evoluează lent, incert, conturându-se timid chiar și în contexte nefavorabile.
Nu cred în partenerul perfect pentru că în fiecare relație pe care o avem suntem diferiți. Permitem să ni se activeze laturi pe care uneori nu știam că le deținem sau despre care credeam că nimeni nu va reuși să le echilibreze.
Sunt persoane cu care devine extrem de ușor să te simți bine în pielea ta și atunci nu e cazul să îți pui întrebări suplimentare. Pentru că știi și simți.
Deci devine irelevant dacă te alege în 6 luni. În 5 ani posibil să nu mai conteze. Așa că dacă ți-e teamă că nu ești persoana potrivită, este posibil chiar să fie adevărat. Și e ok.
photo credit – Free Pik