Da, o să o zic direct. Anturajul este foarte important, poate mai important decât ne dăm seama în lupta noastră de a demonstra că nu suntem ușor influențabili. Cei cu care alegi să își petreci timpul și să faci schimb de idei, sunt cei cu care vei încerca pe parcurs să clădești ceva palpabil sau doar să te prefaci că ai un scop.
Dintotdeauna am fost o persoană dinamică, cu zeci de idei, multe nerealiste dar folosite în timp ca reper pentru alte proiecte ce s-au ivit, uneori de nicăieri. Informații stocate, aparent irelevante, care ajungeau ulterior să își găsească rostul. Chiar și când mă relaxez, o fac adesea punând la cap informații și analizând diferite versiuni ale aceleeași idei pentru a concretiza la final un plan, un scop, o logică.
Am crescut într-o familie de nivel mediu atât material cât și intelectual, unde lucrurile erau ținute în frâu și planificate în perspectivă. Nu erau încurajate ideile creative sau activitățile care păreau să nu aibă un scop practic. Accentul era pus pe studiu și ulterior pe ajutorul dat în gosodărie. Orice altceva voiam să întreprind, fie că era lectura, desenul, sportul, scrisul sau diverse activitati cu iz artistic, trebuia să le desfășor mai mult pe ascuns după ce nimeni din casă nu mai avea așteptări de la mine.
Cu ani în urmă dacă m-ai fi întrebat ce îmi doresc de la viață, nu aș fi fost capabilă să punctez vreo idee concretă, doar avioane împrumutate din filme sau cărți. În schimb știam foarte bine ce nu îmi doresc și anume să nu rămân blocată la același nivel, în orașul în care locuiam, în casa părintească, în cercul de prieteni care păreau adesea debusolați și confuzi în ceea ce privea viitorul. Așa cum eram și eu de altfel. Nu știam neapărat ce să fac și cum, dar simțeam că va fi necesar să cer mai mult de la mine.
Ajutorul financiar primit de la ai mei a fost mereu limitat și condiționat. Niciodată nu am simțit că mă pot baza pe ei din acest punct de vedere, riscam ca într-un moment important, în care să am nevoie de susținere, să constat că sunt pe cont propriu. Evident că am bifat, ca majoritatea, atât perioade faine cât și momente dificile, am luat-o de la capăt de mai multe ori de cât îmi amintesc, dar un lucru îmi era mereu clar, pulsând pe fundal – dorința de a înțelege și descoperi cât mai multe.
E greu să ieși în afara zonei de confort și oricâtă frustrare ți-ar provoca acest lucru, ulterior poți observa faptul că acea decizie a avut un anumit impact asupra ta. Te-a învățat ceva, dacă nu despre tine, despre cei din jur.
În liceu sau facultate aveam momente grave de leneveală. Mă pliam pe peisajul din jurul meu și mă mulțumeam cu puțin. Consideram că așa zisul timp de calitate este dat de compania celor din jur și de senzația falsă de comuniune sufletească. Că nu este important până la urmă ce meserie ai sau unde locuiești, atât timp cât te menții constant într-o stare de satisfacție.
Ceea ce nu luam în calcul în acea perioadă era tocmai faptul că nivel de satisfacție se modifică și că nevoia constantă de a-l ajusta, solicită un scop și o direcție și din ce în ce mai multă implicare. Și că anturajele se schimbă în funcție de nivelul de așteptări pe care ți-l setezi. Prieteni buni cu care obișnuiai să îți petreci timpul în mod constant, pot deveni incapabili să îți mai mențină același grad de interes în momentul în care atenția ta se îndreaptă spre alte sfere.
Frustrarea apare ușor. Se inoculează pe nesimțite în orice activitate și devine o mantră zilnică după care ajungem să ne ghidăm dacă nu suntem dispuși să lucrăm în favoarea noastră. E simplu să te plângi de nemulțumirile zilnice în timp ce nu ești dispus să riști sau să schimbi mai nimic. Să trăiești într-o asumare aparentă a propriei condiții pentru care să găsești constant scuze și explicații – sistemul e de vină, cei care fură, bogații, politica, Bill Gates, părinții care deși au muncit întreaga viață nu au avut ce sa-ți ofere…
Uneori frustrarea se ascunde în comportamente infantile. Nu își scoate deloc capul la suprafață. Viața hippie se păstrează la cotele maxime activate încă din adolescență. Pe principiul dacă avem, mâncăm și bem, dacă nu, mai așteptăm până ne ia somnul…
Cum pare a fi viața în prag de 40 de ani, trăind lejer de pe o zi pe alta, fară un job stabil sau un spațiu personal, fără un partener de viață sau alături de unul la fel de lipsit de motivație ca și tine? Ori având un job despre care nu ți-ai pus niciodată problema dacă îți place sau nu, atâta vreme cât îți rămâne timp să bei bere în fața televizorului.
Primesc adesea întrebarea de ce aleg să desfășor mai multe activități în paralel, majoritatea din sfere de interes diferite. Evit de ceva vreme să răspund detaliat la o astfel de întrebare. Mi se pare trist când văd o dezaprobare tacită sau o semi-compătimire în priviri, deși chiar nu este cazul. Cum aș putea să mai explic că nu totul se reduce doar la câți bani facem sau la modul în care ne gestionăm timpul liber. Și că de cele mai multe ori e mai ok sa desfășori activități care te stimulează mental și te calibrează emoțional decât să lâncezești pe canapea.
Nu sunt o persoană relaxată din fire. Lucrez mereu cu mine ca să mă pot detașa de anumite gânduri și de a-mi prioritiza activitățile încât să nu îmi creeze mai multă frustrare decât plăcere. Inclusiv articolele pe care le pregătesc pentru fiecare zi de joi, le scriu cu drag, chiar dacă adesea sunt presată de timp. Dar fără bucuria pe care mi-ar oferi-o aceast hobby vinovat și fără o organizare prestabilită, nu aș reuși.
Nimic din ce ne dorim nu poate fi dus la bun sfârșit cu succes, fără efort, determinare și o atitudine care să poată pună pe loc secund nevoia constantă de relaxare. Mai ales relaxarea care se referă la leneveala apatică, de neam prost, la care apelăm chiar și în perioadele când nu avem în realitate motiv să luăm o pauză.
Viața e scurtă și timpul în care ne structurăm o mentalitate și ne dezvoltăm anumite abilități, e limitat de asemenea. Haideți să dăm un sens chiar și celor mai mici acțiuni, pentru a ne bucura cu adevărat de noi înșine!
Photo credit Freepik