-Cazul acesta îmi pare cunoscut, zise Cristian răsfoind dosarul de pe masă.
-Nici n-aveai cum să nu, e crainicul ăla de la tv care a cedat psihic în mijlocul emisiunii.
Cristian îl privi lung pe Antonache și se abținu de la orice comentariu. Știa de pe Facebook despre evenimentul cu pricina dar nu se gândise că lucrurile luaseră o așa întorsătură.
-Păi nu înțeleg, asta a fost acum mai bine de o săptămână.
-Ba chiar două, dragul meu.
-Bun. Și de ce este în continuare internat la noi? Nu înțeleg. Presupun că a fost o ieșire provocată de stres sau vreun conflict cu colegii ori șefii, dar în general după câteva calmante și o noapte bună de somn, lucrurile reintră în grafic.
-Presupui prost. Și Antonache zâmbi pe sub mustața deasă, continuând să se legene pe picioarele groase, în timp ce buzunarele pantalonilor de spital insistau să reprezinte un punct de sprijin pentru mâinile sale mari. În meseria asta nu trebuie să presupunem nimic, riscăm să ne facem de rahat dacă nu nimerim din prima. Aparent așa ar fi trebuit să decurgă lucrurile, dar adevărul este că aici n-a fost așa.
Cristian răsfoi cu atenție ultimele însemnări de la vizitele medicale. Agitație urmată de stare semi-catatonică, limbaj injurios, amenințări, discurs incoerent, insomnii, gânduri sinucigase.
-Ia zi, l-ai externa pe barba ta după ce ai citit tot ce scrie acolo?
-Nu, clar nu. Nu cel puțin până nu aș discuta cu el în detaliu.
-Fă-ți de cap. Vezi că îl găsești în salon, lucra intens la un puzzle acum jumătate de oră. Nu cred că l-a terminat și este genul de persoană care nu abandonează un proiect până nu e finalizat complet. Păcat de el. Destul de tânăr pentru un debut artistic de acest gen.
Antonache se mai clătină cu tact de două ori, față-spate și dădu să iasă din birou. Avea nevoie de o cafea cu întăritor. Ziua abia începuse și noul doctor deja contesta subtil procedurile spitalului. În fine, știa cum merg lucrurile, fusese și el cu avânt acum ani buni când credea că e suficient să te implici și se vor vedea rezultate. Avea prea multă experiență ca să se mai lase impresionat. Și nici nu exista riscul de a fi înlocuit prea curând. Salariul era prea mic pentru responsabilitatea avută și nu prea se îngrămădeau specialiștii să stea toată ziua printre sonați. Dacă era așa simplu, cel mai probabil nu l-ar fi angajat pe pui de lele ăsta, pe care îl bănuia că îi va da bătăi de cap.
Cristian mai luă o gură de cafea și se axă pe respirație. Nu știa de ce este așa emoționat la gândul că urmează să se întâlnească cu primul său pacient din această instituție. Nu era cu nimic diferit față de cei cu care lucrase anterior. Singura diferență era dată de ședințele plătite și de faptul că aceia veneau din proprie inițiativă. Dar problemele erau tot probleme. Emoționale, mentale, închipuite spre inexistente, nu conta așa tare motivul, atât timp cât clienții respectau programările stabilite. Nu era naiv încât să nu realizeze că liberul arbitru făcea tot jocul. În cabinet trebuia să se implice ca să îi determine să revină, aici erau forțați de împrejurări să coopereze dacă își doreau să fie externați. Totul se reducea la control și autoritate și Cristian avea nevoie să și le recapete pe amândouă.
Photo credit- Pixarbay