Ce înseamnă o relație durabilă și cum știm dacă cea pe care o avem se încadrează în această categorie?
Dacă v-ați gândit instinctiv că răspunsul este legat de perioada de timp alocată și ați ajuns la concluzia că acest lucru reprezintă răspunsul potrivit, aș fi tentată să vă rog să mai analizați acest aspect încă o dată.
Durabilitatea unei relații nu este echivalentă cu durata acesteia. Putem fi de foarte mult timp cu cineva dar să nu ne imaginăm că vom rămâne în același format până la final.
Multe căsnicii au fost regândite din cauza lipsei unei viziuni comune între parteneri. În fiecare zi ne schimbăm câte puțin și șansele ca direcția spre care ne îndreptăm să nu coincidă cu cea dorită de partener, sunt mari. Incertitudinea apare la orizont și sapă în mintea noastră cu fiecare senzație de tristețe resimțită ori de câte ori ne imaginăm peste ani împreună, dar în esență singuri.
Nu știu dacă există cu adevărat relații durabile. E imposibil să știi vreodată ce se ascunde în sufletul și mintea unei persoane. Care sunt cu adevărat motivele pentru care alege să mețină sau nu o legătură fizică sau sufletească. Dar știu că este dificil să ajungi la relații durabile dacă nu ai trecut o bună perioadă de timp prin relații care s-au dovedit a fi de umplutură. Nesatisfăcătoare, frustrante, pline de încărcătură emoțională negativă. Altfel nu ai avea reper. Nu știi ce așteptări să îți setezi.
Ceea ce știu e ce rămâne în mintea partenerilor abandonați pe parcurs. Ură, frustrare, vină, lipsă de perspectivă, stimă de sine scăzută și uneori indiferență, auto-mutilare sufletească și canalizarea răzbunării față de persoane surogat.
Ceea ce este ironic sunt tocmai motivele pentru care ne amintim cu dor și disperare de partenerii care fie ne-au abandonat, fie i-am părăsit fără prea multe procese de conștiință la momentul respectiv.
Nicio femeie nu va plânge după abilitățile de bucătar ale celui cu care a împărțit și bune sau rele, nici după tadrețea exagerată a acestuia, decât dacă se află în situații limită în care moare de foame sau este încuiată singură într-un beci răcoros.
Nici faptul că era un tată exemplar nu va fi motivul pentru care va ofta în secret de dorul fostului partener. Sau pentru că își spăla singur vasele. Cele mai mari pasiuni izvorăsc din motive ilogice și sunt ghidate de instinct și menținute de boost-ul de adrenalină pe care îl primim constant.
Indiferent că înțelegem faptul că nu pasiunea nebună meține o relație funcțională decenii de-a rândul, întotdeauna vom regreta partenerii sau partenerele care ne trezeau vibrații dincolo de limita bunului simț.
Cele mai mari regrete sunt legate de cele mai bune potriviri sexuale și nu în ultimul rând mentale. Doar această combinație rămâne are puterea de a-și lăsa amprenta. Tocmai și pentru că are termen de valabilitate. Sunt acei unicorni care o dată prinși în cușca unei relații, este doar o chestiune de timp până când încep să zgâdăre cu cornul lor gratiile care îi țin departe de libertate.
Cea mai bună mașină sau cea mai faină casă pe care reușim să o clădim, nu va acoperi niciodată senzația de gol lăsată în urmă de cea care a plecat și în ochii căreia ne oglindeam atât reușitele cât și eșecurile. Partenera care ne aprecia apariția și ne căuta prezența doar pentru a se bucura în plus de compania noastră.
De aceea, suferința este cu atât mai tragică. Căci în urma noastră rămâne un capitol neterminat care va deschide în mod constant sertarul întrebărilor pline de regrete.
Relațiile logice, analitice, bazate pe pasiuni și gusturi comune ajung în esență a fi doar parteneriate. Colaborări pe termen nedefinit în urma cărora amândoi partenerii au ceva de câștigat. Amiciții ghidate de experiențe comune și planuri de viitor care elimină cumva din ecuație sentimentele. Ele sunt acceptate doar ca stare de spirit preferabilă, necesară pentru a menține activă viziunea descrisă.
Pasiunea nu este pentru cei comozi. Acelora le rămâne la îndemână doar visarea. Și cel mai adesea regretele. Fie că nu au procedat cum trebuia, fie că n-au făcut nimic.
Decepția vine oricum. Mereu e un compromis care trebuie făcut și care ni se pare că stă în calea fericirii noastre dar fără de care am orbecăi în beznă fără niciun rezultat concret. Ba proiectăm în celălalt prea mult din noi și nevoile noastre, fie îl acceptăm oricum până realizăm că nu e chiar cum ne-am imaginat.
Relațiile se strică de la prea mult sau prea puțin. De la deciziile pe care le luăm fără a intui care sunt așteptările și visele celuilalt. De la crizele de nervi necotrolate, lipsa de atenție sau tadrețe, de la dureri și dezamăgiri pe care nu le putem verbaliza pentru că nu e nimeni acolo să le asculte.
Nu cred în suflete pereche, ar fi prea tragic. Suntem prea mulți și avem prea puțin timp la dispoziție ca să ne găsim. Cred în schimb în stimularea metală, compatibilitatea sexuală și completarea emoțională. Și în efortul de a ne cunoaște dincolo de filtrele sociale.
Photo credit- Freepik