Loading… System error… Robotizare și frustrare pe bandă

Rar mi se întâmplă să mă enervez într-un supermarket sau restaurant… sau dacă stau mai bine să mă gândesc în orice mediu în care vina pentru lucrurile care nu merg cum trebuie, nu survine din nesimțirea persoanelor cu care interacționez. Nesimțirea mă irită cel mai tare, mai ales cea gratuită și abuzurile de orice fel. Acolo simt nevoia să reacționez, fie prin sarcasm și aciditate, fie prin interpunere și control.

Mi-am făcut un obicei de a evalua situația în asamblu înainte de a-mi vărsa nervii pe cineva care riscă de asemenea să fie victima unui sistem nepăsător și limitat, cu atât mai mult cu cât cunosc suficiente  detalii din spatele cortinelor.

Priveam astăzi cu interes gesturile și mimica unui tânăr casier dintr-un supermarket bine cunoscut, nu contează care, tipologia e destul de asemănătoare peste tot. Stresat, frustrat, nesigur pe el deși grăbit în execuție, robotizat, evitând contactul vizual, trântind cu putere capacul de la casa de marcat deoarece defect fiind, îi tot transmitea pe ecran eroare.

Mă gândeam la visele, ideile, așteptările pe care le avea în copilărie, imaginându-și că va crește mare și își va câștiga proprii bani cu care va putea face tot ce îi va pofti inima. Că se va bucura de timpul petrecut alături de colegii de serviciu care îi vor deveni în timp prieteni și alături de care ziua de muncă va trece mai ușor. Că din banii câștigați își va permite mai mult de a-și plăti facturile. Că poate va pleca la facultate sau chiar va termina una care să îi permită un job interesant. Decent. Uman.

Nu cred că cineva își proiectează viitorul într-un mediu restrictiv și limitat ca și posibilități de dezvoltare. Cu un salariu nesatisfăcător, pauze stricte și un colectiv cu care să nu ai timp să poți lega conexiuni. Și știu prea bine că pentru mulți dintre ei, aceste joburi sunt sezoniere sau contextuale, dar o experiență de acest gen, mai ales la început de drum, îți poate lăsa un gust amar.

E o discuție delicată și știu asta. Pare ușor să spui că dacă nu îi place, să își caute altceva, fără să iei în calcul că poate acel altceva nu i se potrivește din cauza lipsei de experiență sau a skill-urilor încă nedescoperite sau dezvoltate incomplet. Pe de altă parte, pe cât de cinic, pe atât de realistă poate fi și o reacție de genul celor care consideră că nu toți trebuie să trecem la alt nivel.

E ok, sunt de acord cu ambele. Cu ceea ce nu sunt de acord e cu lipsa de perspective și cu stagnarea forțată dată de un sistem egoist.

Ce șanse de a-ți descoperi potențialul ori de a învăța să îți dorești mai mult de la tine sau de la viață ai, dacă nu ai asigurate nici măcar nevoile de bază?

Clienții roiau în jurul lui presându-l să se miște mai repede sau să deschidă o altă casă, fără să intuiască sau să înțeleagă că această decizie nu numai că nu îi aparținea, dar nici nu avea cum să o onoreze, deoarece cel mai probabil era singurul casier de pe tură.

Știu că clientul nu e obligat să aibă înțelegere față de aceste apecte care îi pun piedici în calea achiziționării produselor de care are nevoie și pentru care este dispus să plătească, la fel cum știu că dacă nu ar exista categoria aceea de clienți nemulțumiți care să se manifeste în concordanță cu nivelul de frustrare pe care îl resimt, probabil nu s-ar mai pune niciodată problema de a schimba ceva ce nu funcționează.

Epuizați, hăituiți, dezamăgiți, acest gen de tineri nu prea au multe opțiuni la îndemână. Fie încearcă ceva nou, dacă li se oferă această posibilitate, fie se mulțumesc cu ideea că asta înseamnă munca. Chin, oboseală și frustrare.

Angajații supuși la abuzuri și tratamente lipsite de conexiune umană sunt fie cei care își pierd încrederea în sine și riscă să se saboteze singuri la următoarele ocazii de angajare dacă nu nimeresc un colectiv care să îi ajute să se acomodeze treptat, fie cei în care se activează dorința de a învinge sistemul care i-a umilit.

Scopul nu era de a dramatiza o situație care de multe ori este privită cu banalitate. Ci doar de a puncta faptul că uneori poate nu ar strica să înțelegem că puțină răbdare și o urmă de empatie nu strică. Că un contact vizual prietenos pot îmblânzi ore întregi de anxietate și robotizare.

Că nu toți avem șanse la educație de calitate sau familie suportivă. Ori oameni în viața noastră care să ne impulsioneze și să ne ajute să ne găsim locul. Că nu contăm mai mult decât cei care ne pun fructele în sacoșe sau ne ajută să ne găsim perechea potrivită de pantofi într-un magazin fițos din mall.

Și poate cel mai important ar fi să înțelegem că valoarea unui om nu este dată doar de ceea ce poate face pentru noi, ci împreună cu noi, dacă i se oferă șansa.