Închide ochii pentru un moment și gândește-te la oamenii apropiați, atât la cei pe care te bazezi în situații dificile, cât și la cei cu care menții relații de conjunctură. Acum analizează cu câți dintre aceștia ai mai fi prieten dacă ai fi complet sincer în tot ceea ce comunici?
Relațiile autentice devin din ce în ce mai des o provocare. Este extrem de dificil să te menții pe o linie similară cu ceilalți, atât din punct de vedere al intereselor către anumite sfere de activitate, cât și din punct de vedere al schimbului energetic la nivel emoțional. Oferi suport și atenție și nu primești la schimb ceva satisfăcător, există riscul de a acumula frustrări care mai devreme sau mai târziu vor încerca să iasă la suprafață.
De ce uneori simțim nevoia să mințim?
Pentru a proteja. Câteodată pe cei din jur, alteori pe sine, de impresiile, sfaturile, indicațiile nesolicitate de care am avea parte. Pentru a păstra doar pentru sine anumite păreri pentru care riscăm să fim judecați. Pentru a aplana conflicte despre care intuim că ar putea afecta un număr mai mare de persoane. Pentru a nu fi nevoiți să-i confruntăm pe cei cu care nu suntem de acord sau pentru a ne asigura că vom beneficia de anumite avantaje pe termen lung sau scurt.
Oricare din aceste posibilități sunt viabile și le folosim uneori și fără a ne da seama că facem acest lucru. Dificil este când mințim prea mult și din orice. Adunate, stivuite una peste cealaltă, minciunile își pierd șirul și ne dau de gol când ne este lumea mai dragă. Astfel riscăm să ne pierdem credibilitatea dintr-o prostie.
Pare ușor să spui că ți-a plăcut cina când de fapt ai înghițit-o cu noduri, este chiar o manieră indicată de a fi politicos și recunoscător pentru efortul depus. La fel de simplu pare să inventezi o scuză pentru a scăpa de o obligație la care nu îți dorești să participi sau să te prefaci că ai uitat ceva când de fapt nu ai avut nicio intenție să îți asumi ce ai promis.
Ce facem totuși cu minciunile mai mari, care capătă o altă formă și culoare?
Cele în care mințim că suntem ok, că ne simțim confortabili în anumite situații, că ne plac anumite lucruri și activități care în realitate ne secătuiesc de toată energia. Că suntem dornici, diferiți, implicați, joviali, când în realitate suntem depășiți de situație.
Ni se întâmplă uneori să ne simțim mai apreciați de către oamenii cu care nu avem un trecut în comun decât cu cei cu care împărțim zilnic bucuriile și tristețiile. Poate pentru că acestora le putem crea orice imagine de dorim. Ne putem reinventa prin ochii cuiva nou si curios, dându-ne astfel o șansă de a descoperi alte laturi de ale noastre de care uneori nici măcar nu suntem conștienți.
Poate un punct de plecare eronat este modalitatea pe care ne axăm când investim într-o interacțiune nouă. Oferim emoții și sentimente în loc de idei și viziuni. Clădim relații pe trăiri de moment, forțându-ne apoi să menținem acest transfer emoțional la cote satisfăcătoare, analizând constant dacă ceea ce primim este echitabil în comparație cu ce oferim.
Cred că minciuna în relații, indiferent de ce natură sunt aceste relații, își are rădăcinile în nevoile emoționale nesatisfăcute. Mințim sperând că și ceilalți vor resimți dorința de a ne proteja sentimentele. Poate de aceea și multe relații amoroase eșuează. Nu au la bază niciun schimb real de idei, un flux mental care să deschidă noi orizonturi și să ne creeze senzația de apartenență și colaborare. Ci doar un șantaj emoțional pentru a alunga senzația de singurătate.
Plusăm emoțional încercând să stabilim o conexiune când de fapt ar fi mai util să ne axăm pe ceea ce avem în realitate în comun și de acolo se va construi de la sine, treptat, o relație afectivă.
Nu mă consider o persoană dependentă emoțional. Nu cred că am fost niciodată. Proababil am contracarat tocmai pentru că nu avea cine să îmi ofere în copilărie atenția de care aveam nevoie pentru a mă lega emoțional de cineva sau ceva. Din punctul meu de vedere, existau două posibile abordări la momentul respectiv. Cea în care să mă obișnuiesc să cerșesc constant aprobarea și afecțiunea celor din jur pentru a completa golurile resimțite sau să mă obișnuiesc cu ideea că trările forțate nu pot fi menținute pe termen lung.
Poate părea dureros uneori să fii singur dar și mai dureros este să fii inconjurat de relații fără sens, din care nu poți să te încarci energetic decât negativ.
Un punct bun de plecare ar fi acela de a ne tria mental, pe cât posibil relațiile pe care le avem. Să identificăm clar în care categorie le putem încadra. Emoționale sau mentale? Combinate? Și dacă da, în ce măsură? Cu scop, cu sens, cu implicare? Relații care ne fură constant din energie sau care ne echilibrează emoțional? Interacțiuni care ne stimulează mental și ne ajută să ne dezvoltăm personal sau bârfe fără sens cu care e ocupăm mintea?
De la an la an restrângem cercul de prieteni sau suntem tentați să abandonăm relații vechi care în realitate nu înseamnă nimic pentru noi. Ideal ar fi să ne pregătim sufletește și pentru momentul în care noi vom fi cei lăsați în urmă.
Photo credit- Freepik
Denaturarea realității obiective care, între noi fie vorba, nu poate fi cunoscută de noi, creatorii și victimele propriilor iluzii, e un atribut al mai multor specii cu care împărțim în prezent planeta. Și este unul dintre elementele definitorii ale societăților umane.
Putem considera și că această subiectivizare a realității are o sumă de beneficii pentru evoluția societății, din moment ce încă vorbim despre ea la milioane de ani după ce a ieșit din pădure primul dintre strămoșii genului homo.
Interesant punct de vedere!
Subiectivismul are scopul social de a ajuta la crearea grupurilor prin afiliere. Supraviețuirea și evoluția speciei are nevoie de aceste tagme create atât pentru bifarea sarcinilor comune cât și pentru a contura sentimentul de apartenență
Ma inclin!
Eu zic să rămâi vertical ca și până acum 😅