Cele mai fragede amintiri legate de citit îmi vin în minte în jurul vârstei de trei ani. Îl vizualizez pe taică-miu cu un ziar în față, insistând să silabisesc după el cuvinte al căror înțeles nu îmi spuneau nimic. Văd paragrafe subliniate rămase de citit pentru mai târziu sau pentru a doua zi, considerate tema la română, fără de care adio, Mihaela sau orice alte caricaturi creionate timid rulau pe ecranul alb negru al televizorului.
Copiii învață prin imitație, ajută să își vadă părinții citind și să împărtășească momente în care să discute despre cărți sau să citească împreună într-o atmosferă relaxată.
La mine nu a fost cazul. Nu îmi amintesc niciodată să o fi văzut pe mama citind, deși își cumpărase într-o perioadă romane siropoase de dragoste, iar despre tata știam că întreaga bibliotecă îi aparține.
Nu îl vedeam citind dar înmagazinasem în mintea mea fragedă, ideea că în prezent nu mai citește pentru că nu mai are timp, dar știe exact despre ce e vorba în fiecare dintre teancurile de romane, cărți de istorie, filozofie sau tactici militare. Știam că orice nelămurire aveam la școală, mă va direcționa spre o carte din bibliotecă și îmi va indica capitolele magice care să mă lămurească.
Fugeam de această inițiativă, dura prea mult pentru a afla câteva răspunsuri simple, dar erau momente în care altă variantă nu aveam la schimb. Tata nu îmi explica niciodată pe scurt ce mă interesa, ci mă încărca cu sarcini suplimentare atunci când îi ceream ajutorul.
Poate asta a fost maniera în care, fără să știe, m-a învățat să îmi găsesc singura răspunsurile de care am nevoie, tehnică care m-a ajutat întotdeauna.
Trecerea de la cititul pe ziar la parcursul unor cărți de povești s-a făcut lent. Nu aveam cărți de povești în casă decât două – Creangă și Delavrancea. Uzate, greoaie în limbaj, lipsite de poze.
E dificil când ai 4-5 ani să înțelegi singur subiectul poveștii. Tânjeam să intuiesc ce se întâmplă cu Harap-Alb sau să am imaginea completă a acțiunii din Palatul de cleștar, dar propozițiile păreau prea lungi și cuvintele mult prea întortocheate.
Câteodată tata își găsea timp să mi le explice când îl abordam timid la ceas de seară, după ce părea că s-a relaxat, dar după aceste abordări repetate, cadoul de Crăciun a constat în două dicționare și o carte mare de povești scrisă de Wilhelm Hauff.
Aveam 5 ani, un dicționar de sinonime, o ediție de DEX cu coperte albe și o carte de povești cu pirații, pe care dacă stau să analizez în prezent, cred că a făcut ceva eforturi să mi le poată achiziționa, fie din cauza faptului că nu prea se găseau, fie din cauza costurilor. Eram atât de fericită de acest aspect încât am citit cartea de basme din scoarță în scoarță de o mulțime de ori.
Pe măsură ce înaintam în vârstă cerșeam cărți. Mi-aduc aminte că am rugat-o pe mama de câteva ori să mă însoțească la biblioteca județeană din oraș pentru a mă ajuta să îmi fac permis de lectură. Dar nu avea niciodată timp, chef sau interes să facă acest lucru.
Mi-am făcut permis în clasa a 5a, fugind de la școală la ora de sport. Am străbătut jumătate de oraș cu inima în gât și cu teama că voi fi prinsă, că mă voi rătăci, că nu voi ajunge înapoi la timp înainte să se termine ora și că ce mai grav, nu voi putea să-mi bifez taskul din cauza căruia știam că mă așteaptă o bătaie cruntă.
Eram așa disperată și încărcată emoțional și când femeia între două vârste de la secretariat mi-a spus că îmi lipsesc timbrele și o copie după certificatul de naștere, aproape am bușit în plâns.
Aveam doar carnetul de elev pe care știam că va fi menționat mai târziu, cu roșu, faptul că fugisem de la ore, motivul pentru care urma să adorm plângând în seara respectivă și o determinare crâncenă de a-mi atinge obiectivul pentru care experimentase primul meu chiul.
Am plecat de acolo învingătoare înșfăcând prima carte pe care mi-a indicat-o doamna ce mă privea amuzată, căci era prea târziu să mă aventurez să caut ceva anume. Acasă am realizat, pe ascuns că îmi recomandase un volum de Karl May cu aventurile lui Winnetou, un personaj care mi-a rămas drag întreaga adolescență.
Cititul pentru mine a însemnat mereu transpunerea în altă lume. Posibilitatea de a trăi mai multe vieți într-una singură. Motivul meu de relaxare, prilejul meu de intimitate. Modalitatea cea mai practică de a-mi dezvolta limbajul și a-mi echilibra sentimentele, de a înțelege ce se află dincolo de o poveste și din câte alte unghiuri poate fi privită.
Citeam pe furiș în toiul nopții, baricadând pragul ușii de la camera cu haine care să împiedice să se reverse lumina pe hol. Înfășuram lustra cu cămasa de noapte a mamei pentru a crea o lumină difuză care să nu mă dea de gol.
Uneori citeam sub plapumă sub îndrumarea luminii unei lanterne cu dinam primită cadou de la un unchi miner, parcurgeam romane ascunse în coperta de la caietul de teme sau culegerea de matematică, lecturam orice puteam găsi sau împrumuta.
Prima dată când mergeam în vizită la cineva, pândeam biblioteca pentru ca apoi să cerșesc subtil câteva cărți împrumut.
Ceea ce a început ca o corvoadă și o temă suplimentară, s-a dezvolat treptat într-o pasiune.
Nu am avut părinți care să îmi aloce timp în această direcție, sau în orice altă direcție dacă stau să analizez la rece, dar mi-au dat informația de bază în așa manieră încât să trezească în mine un amestec de curiozitate și revoltă.
Am un program foarte încărcat și asta în mare parte din vina mea. Mă aglomerez cu proiecte și idei care mi se par interesante și odată ce încep să fac acest lucru, nu mai pot să dau înapoi. Așa că de mute ori nu îmi rămâne timp de citit decât extrem de puțin, de cele mai multe ori forțând ora de culcare pentru a mai parcurge 2-3 capitole.
Cunoscuții îmi spun că citesc repede și par să fac ca parcurgerea unei cărți în două-trei ore să pară o joacă de copii. Fapt ce, prin comparație, îi debusolează dacă își analizează progresele. Ceea ce e complet greșit să ne raportăm la ritmul altora și la modul lor de absorbție a informației.
E greu, dar nu imposibil, să te apuci de citit mai târziu în viață. Lipsa de exercițiu poate limita capacitatea de înțelegere a mesajului și accentuează senzația de plictiseală. Lucrurile nu se desfășoară la fel de rapid și antrenant ca într-un film și singura imaginea care se derulează în fața ochilor noștri este cea pe care o creionăm în propria minte.
Cititul nu este pentru toată lumea. Nu într-o lume a digitalizării și a abonamentelor TV plătite, nu într-o vâltoare a unui program de lucru încărcat și a îndatoririlor sociale pre-setate. Dar eu continui să cred că nimic nu se compară cu senzația și mirosul pe care ți-l imprimă în minte răsfoirea unei cărți într-un moment de liniște și relaxare.
Ție ce-ți place să citești?
Photo credit – Freepik