Nu știu cum sunteți voi, dar eu ajung încet-încet la saturație când vine vorba de discuții interminabile de parenting, aruncate la o cafea, în parc sau între două fumuri de țigară. Ce e bine, ce nu, cum se aseamănă copiii între ei și cum e perfect normal să ne încurajăm reciproc atunci când vine vorba de toane și crize agresive, desfășurate mai ales în public, dacă nu îi sunt îndeplinite cu rapiditate și umilință cerințele.
Mă declar obosită de modul în care ne privim cu înțelegere și falsă empatie în situațiile în care copilul reușește să capteze întreaga atenție, urlând, tăvălindu-se pe jos, aruncând cu obiecte și lovind adulții care se dau de ceasul morții să reintre în grațiile odorului neînțeles.
De ce alegem să ne handicapatizăm copiii încă de la începutul vieții lor? De ce le facem o defavoare prin stilul de educație extrem de permisiv și protector?
Avem pregătită câte o scuză care să justifice orice manifestare de neam prost. A fost bolnăvior acum două săptămâni, încă nu s-a obișnuit cu doamna la grădiniță, face așa doar când este obosit, de obicei este înțelegător dar îl enervează cartofii prăjiți dacă nu sunt tăiați subțire.

Devine din ce în ce mai greu să particip în timpul liber la conversații în care mame depășite de situație, vlăguite și extra încărcate atât de la serviciu cât și de acasă, se luptă cu constanta stare de vinovăție din cauza senzației că poate nu manifestă mai multă răbdare față de copilul lor.
E drept, fiecare perioadă are provocările sale. Nu înseamnă că dacă am scăpat de biberon și scutece devine mai ușor. Ba chiar m-aș hazarda să spun că lucrurile se complică de la an la an deoarece responsabilitatea noastră în ceea ce implică dezvoltarea unui viitor adult funcțional, crește.
Nu vor mai fi tolerate mult timp mofturile și toanele pe care cunoscuții se făceau că nu le observă deși mental se axau pe faptul că în scurt timp vor pleca acasă unde nu vor mai fi nevoiți să se prefacă înțelegători. Cresc copii, cresc și așteptările din punct de vedere social și avem toate șansele să ne simțim din ce în ce mai rușinați în public de comportamentele pe care nu le putem controla.
Cu cât ne simțim mai nesiguri când trebuie să luam o decizie atunci când nu suntem de acord cu un comportament nepotrivit, cu atât copilul se va folosi de acest lucru pentru a-și construi o cale de ieșire.
De ce adoptăm filozofia că unui copil este bine să nu i se spuna NU? Acest cuvânt nu este venit ca să pună bariere în dezvoltarea copilului decât în ceea ce privește direcția greșită. Un copil cu care negociezi constant nu va învăța că nu i se cuvine totul și că uneori ești nevoit să accepți faptul că nu totul este despre tine.

Unui copil învățat cu limite clare îți este ușor să îi spui stop când o ia pe arătură. Dar pentru asta tu trebuie să demonstrezi calm, răbdare, disciplină și determinare. Să îi explici aspectele negative, riscurile la care s-a expus sau consecințele faptelor sale pentru toți cei implicați. Iar la final să ai ultimul cuvât. Uneori vei părea lipsită de inimă în ochii celor care nu pot să-și țină copilul în frâu, dar la sfârșitul zilei cei câștigați vei fi tu și copilul tău.
Creștem copii care nu au nici un grad de autonomie. Le legăm șireturile până în clasa a 4a, îi însoțim la școală până în bancă deși se pregătesc să intre la liceu, îi menajăm când vine vorba de orice treburi casnice sau mici cumpărături. Le facem noi pe toate, supraîncărcându-ne până la refuz doar ca ei să se reaxeze 6 ore pe tabletă sau consolă după 4 ore amărâte de școală.
Considerăm că dacă au teme de făcut trebuie să le aducem osanale și să umblăm în vârful degetelor ca să nu îi perturbăm, să nu își piardă cumva concentrarea și să abandoneze proiectul. Ne temem așa de mult că vor merge a doua zi cu tema nefăcută de parcă ar fi sfârșitul lumii, când poate i-ar ajuta mai mult să experimenteze pe pielea lor consecințele neasumării.

Avem copii care la vârsta de 9-10 nu sunt în stare să spele o farfurie sau să întindă câteva rufe. Care nu știu să își facă patul și au nevoie să li se reamintească că înainte de culcare trebuie să se spele pe dinți. Ne chinuim să le organizăm tot timpul liber de teamă să nu se plictisească, când de fapt plictiseala este cea care le poate stimula imaginația.
Nu le trasăm niciodată sarcini clare de frică să nu îi frustrăm și atunci când cedăm nervos și îi pedepsim fără a gestiona corect criza, ne grăbim să le ridicăm pedeapsa pentru ca-s mici și dulci și sunt ai noștri.
Refuzăm să înțelegem că un copil poate fi pedepsit pe o speță, dar nu iubit mai puțin. Poate avea o interdicție dar asta nu înseamnă că automat nu mai are voie să facă alte activități sau că atitudinea noastră trebuie să fie rece și dușmănoasă.
Le oferim prea rar ocazia de a-și organiza timpul și ordinea activităților când am putea să îi ajutăm să se dezvolte și să învețe asumarea spunându-le ce anume ar trebui să fie gata și până când, nu neapărat și în ce ordine.
Spre exemplu, dacă în 6 ore în care copilul rămâne singur acasă după școală, calculăm că îi trebuie 2 ore să își termine temele, jumătate de oră să mănânce, jumătate de oră să spele vasele din chiuvetă și 1 oră să exerseze la chitară, îi rămâne timp suficient și de consolă sau telefon. Ordinea în care va alege să le facă, îmbunătățindu-și tehnica de la zi la zi pentru a-i rămâne cât mai mult timp liber, îl va determina să adopte planuri din ce în ce mai elaborate și structurate.
Și nu, faptul că își face temele nu ar trebui să îl scutească zilnic de mici sarcini gospodărești, cu care este necesar să se învețe.

La noi acasă ne respectăm intimitatea. Putem fi cu toții prezenți fără a ne deranja reciproc în anumite momente. Dar cu siguranță nu m-aș înhăma la curățenia săptămânală în timp ce fiica mea în vârsta de 10 ani s-ar delecta cu videoclipuri de pe youtube. Nu, clar nu. Lucrăm împreună, ne relaxăm împreună. Sau separat dacă așa ne e cheful.
Când am făcut un copil nu mi-am asumat rolul de martiră, Maica Tereza sau fraiera satului. Un copil nu vine pe lume ca să te facă să uiți complet de tine și să te lași veșnic la final, hrănindu-te cu firmiturile pe care el este dispus să ți le arunce. Dacă da, te asigur că nu faci nicio favoare, nimănui.
Regulile și limitele impuse îl vor ajuta în timp să își definească mai clar nevoile și prioritățile. Să știe ce să ceară și cui. Să nu devină o povară petru ceilalți sau un motiv de jenă pentru cei dragi, căci, cu siguranță, lumea în care îl vom trimite peste câțiva ani nu va fi la fel de indulgentă și răbdătoare cu un adult care nu a învățat să își țină în frâu emoțiile și să se organizeze când este necesar.
Haideți să lăsăm deoparte parenting-ul de baltă care ne transformă copiii în maimuțe sau ființe cu care nu ne face nici nouă plăcere să ne petrecem timpul și să ne gândim că dacă îi iubim cu adevărat trebuie să-i pregătim pentru viață.
Photo credit- iStock și Freepik