Cred că era pentru prima dată când analizam cu atenție traseul pe care îl parcurgeam în drum spre serviciu. După ce ne determinaseră să semnăm o infinitate de hârtii, era greu să îți mai aduci aminte exact despre ce era vorba în fiecare dintre ele și câte probleme fuseseră luate în calcul. Știam sigur că semnasem și ceva legat de drumul pe care aleg să mă deplasez de acasă, la birou și înapoi. Nu era nimic ieșit din comun până aici, până în momentul când ne ceruseră să notăm numărul exact de pași pe care îi parcurgeam zilnic între cele două obiective.
Ne repartizaseră la fiecare câte o agendă elegantă, cu coperte negre din piele, care de la distanță putea trece lejer ca o carte. Toate însemnările menite să fie dezbătute în vederea îmbunătățirii procedurilor interne, erau menite să fie trecute în catastif. Evitând orice formă de ironie, îmi amintesc că îi rugasem să îmi permită să îi număr măcar două-trei zile la rând, pentru ca în cel mai rău caz să pot face o medie aritmetică, dar nu păruseră încântați de propunerea mea. Ba chiar păreau dezamăgiți că în toată această perioadă de când refaceam traseul de minim 5 ori pe săptămână (pentru că uneori eram chemat la birou și în weekend, dacă aveam vreun dead-line sau dacă șeful constata că se plictisește acasă și simțea nevoia să ne folosească pe post de popice umane), nu eram capabil să furnizez cu exactitate numărul pașilor din dotare. M-am abținut să punctez faptul că nu obișnuiam oricum să merg în fiecare zi pe același traseu, mă obosea mental repetitivitatea, măcar pe timpul meu liber îmi doream să o evit pe cât posibil. Dar poate tocmai asta era o greșeală, faptul că îmi permiteam să consider drumul până la serviciu ca fiind timpul meu liber.
Nu știu când lucrurile ajunseseră atât de dramatice. Degeneraseră puțin câte puțin și acum păreau scăpate de sub control. Era riscant să te plângi de lucrurile pe care le considerai anormale și era destul de dificil să prinzi din mers toate schimbările.
Biroul pe care anterior tuturor acestor schimbări, îl împărțeam cu încă o colegă, ajunsese să fie spațiu de lucru și refugiu pentru încă patru persoane. Nici nu se mai ținea cont de departamente, instruire, studii, scop, eram îngrămădiți toți într-un birou neîncăpător. Evident acest spațiu nu permitea ca fiecare dintre noi să deținem propria masă, dulap, scaun, calculator, fiind obligați ca toți șase să abuzăm de resursele, ce în mod normal, ar fi fost aproape suficiente, pentru doar doi dintre noi. La început am primit vestea cu revoltă, ulterior, fiind puși în fața faptului împlinit, părea că ne-am adaptat. Și acum deja devenise o rutină posacă să ne salutăm cu toții zilnic și să ne alocăm resursele din priviri, căci conversația devenise limitată.
În asemenea context îmi desfășuram corvoadele zilnice fără implicare și fără spor. Eram veșnic anxios și uneori confuz, iar această stare nu lua sfârșit nici la finalul programului, când fără să vreau, mă trezeam că îmi număr pașii în drum spre casă. Ajuns acasă, notam totul în agendă, doar ca să o iau a doua zi de la capăt.
Mi se spusese, la momentul respectiv, pe un ton aparent calm, dar vădit iritat, că aceste informații le sunt necesare pentru a veni în sprijinul nostru. Căci cunoscându-ne mai bine pe noi și obiceiurile noastre, ne pot ajuta să ne organizăm mai bine, să ne implicăm mai mult, să devenim mult mai eficienți și mulțumiți de rezultatele muncii noastre. Dar cât de mulțumit puteai fi, când nu mai știai exact care este rolul tău acolo, când erai supra-saturat de sarcini care nu erau de competența ta, într-un mediu devenit ostil peste noapte? Părea absurd, dar cumva și mai absurd părea faptul că oamenii se mulaseră pe aceste noi cerințe, fără să se mai împotrivească.
Mă speria gândul că aș putea să mă trezesc absorbit complet în această vâltoare nebună și să îmi pierd simțul rațiunii puțin câte puțin. În alt context, aș fi demisionat fără prea multă bătaie de cap, dar la situația economică creată în întreaga țară, cu doi copii mici și o soție aflată momentan în șomaj, plin de rate și datorii, îmi cam scosesem din cap această variantă. Îmi propusesem să îndur în tăcere și să mă conformez, la fel ca toți ceilalți. Până la urmă cum supraviețuiau ei, puteam să o fac și eu.
Ceea ce mă îngrijora era teama de a nu mai fi capabil să intuiesc sentimentele si gândurile colegilor mei. Se prefăceau atât de bine sau chiar se convertiseră la noua ordine impusă? Îmi pierdeam timpul și așa devenit mult prea scurt pentru încărcătura primită, analizând reacțiile celor din jur, în încercarea de a sesiza fisurile din măștile lor obosite. Subtil, se instalase paranoia și în mintea mea, căci mă simțeam veșnic supravegheat încât nici acasă nu puteam lăsa complet garda jos.
M-am surprins într-o noapte analizând relația și comportamentul soției mele din ultimele luni și aveam momente în care nu simțeam că pot avea pe deplin încredere în ea. Da, depindea financiar de mine, dar dacă mă va sabota pentru un post promis de te miri cine? O simțeam la fel de disperată, ca și mine de altfel, dar nu știam dacă reușea să-și ascundă reacțiile pentru a nu mă împovăra, sau dacă totul era o piesă ieftină de teatru. Clar, îmi pierdeam mințile… Ideea era să încerc măcar să păstrez aparențele.
Săptămânile deveneau apăsătoare, salariul ni se micșorase. Ni se spunea că este în avantajul nostru să acceptăm cu seninătate și împăcare această modificare salarială, căci, așa mic cum este, măcar îl vom primi la timp și nu vom fi nevoiți să restrângem rândurile, fiecare dintre noi putând astfel să își păstreze postul.
Eram încurajați cu veșnice discursuri și ședințe ad-hoc, interminabile, despre care eram nevoiți să notăm în carnețel ca la nevoie să ne găsim sprijin și îndrumare în idei mărețe. Ni se puncta cât suntem de norocoși că această mare familie instituțională se menține pe linia de plutire în ciuda furtunilor economice create la nivel național și cum ar trebui să fim mândri că efortul nostru și camaraderia existentă ne ajută să depăsim aceste momente dificile. Și nu, nu este adevărat că aceste scăderi de leafă ne afectează, ține doar de noi cum suntem dispuși să ne raportăm la această situație (a se evita de fiecare dată cuvântul problemă). Până la urmă, această lipsă de resurse materiale și financiare, ne ajută să ne definim mult mai bine prioritățile, să selecționăm doar produsele și serviciile cu adevărat necesare, deci să învățăm să ne organizăm eficient, prețuind fiecare bănuț câștigat din greu.
Stăteam în picioare, drepți și umili, cel puțin o dată la două zile, ascultând aceste absurdități și așteptând să fim lăudați pentru înțelegerea de care dădeam dovadă și cooperarea nedisimulată. Îmi înghițeam sumedenia de înjurături care implica zei și semi-zei, morți, răniți și toate rudele până la gradul al patrulea, aflate încă în viață și mă gândeam cum ne calcă în picioare, cum ne batjocoresc, în timp ce noi mâncăm acasă câte doi din aceași farfurie, ei ne încurajează verbal și își continuă traiul netulburați.
Inclusiv obiectele de birotică și papetărie, absolut necesare, începuseră să nu se mai regăsească în stocurile firmei, încât ne-am trezit nevoiți să aducem de acasă ba câte un pix, ba un creion, 50-100 de coli, care oricum nu ajungeau nici pentru primele 20 de minute din program, hai și o radieră, că dacă utilizăm mai des creionul în loc de pix, putem să reparăm mai ușor greșelile și astfel reducem consumul inutil de hârtie… și tot așa.
Mă simțeam tot mai frustrat și această atitudine pasiv-agresivă, greu ținută în frâu, s-a accentuat când m-am văzut obligat de împrejurări să îi explic soției mele de ce sunt nevoit să car la serviciu, unul din scaunele aflat în bucătăria noastră, deoarece cel de la birou se rupsese și nu aveam cum să stau în picioare întreaga zi. Nu vă faceți probleme, scaunul l-am cărat singurel, pe drumul pe care firma mi l-a indicat ca fiind cel mai scurt și lipsit de posibile obstacole, în timp ce mă chinuiam să nu depășesc norma impusă de pași. Trăiam cu frica că mă va bate cineva pe umăr și mă va întreba al câtelea pas este cel pe care tocmai îl execut și văzându-mă că șovăi, să risc să îmi pierd locul de muncă.
Încercam să regăsesc susținere în persoana colegilor de birou cu care împărțeam amarul dar nu îndrăzneam să mă exprim liber. Nici unul dintre ei nu favoriza o asemenea conversație și îmi era frică să o inițiez tocmai eu.
Într-o dimineață, după ce am ajuns la birou abătut și deja obosit de atâtea gânduri, am constatat cu stupoare că scanul meu nu se afla la locul lui. Confuz si agitat îl căutam din priviri, sperând că îl voi regăsi sufocat sub posteriorul unuia din cei cinci colegi care îmi consuma zilnic oxigenul, dar spre iritarea mea, nu se afla la nici unul dintre aceștia. Încercând să-mi controlez tonul, am întrebat dacă are cineva vreo idee unde mi-aș putea găsi scaunul, cel pe care l-am adus de acasă. Deoarece nu am primit nici măcar un răspuns, ci doar priviri încordate, am îndrăznit să adresez aceasta întrebare șefului de departament.
Cu ochelarii alunecând pe vârful nasului si fixându-mă cu privirea lui mioapă mi-a răspuns că au repartizat scaunul unui alt coleg de la alt departament, care se pare că lucra cu mai multă implicare decât mine. Bine, bine, dar acest scaun îmi aparținea, nu era un bun al firmei, astfel încât să le permită să-l aloce altcuiva, fără să mă anunțe sau să mă întrebe… Și dacă acest coleg se afla într-o situație atât de disperată care îl impiedica să finalizeze target-ul stabilit fără să stea în poziția așezat, de ce i s-a alocat tocmai scaunul meu? Aceeași privire mioapă si surprinsă de această dată m-a lămurit că în urma unei analize profunde a muncii pe care o desfășor în ultima perioadă, nu mă dedic complet sarcinilor de serviciu, sunt neatent și par neimplicat, motiv pentru care ar fi o idee bună să încerc să lucrez mai mult din picioare, atât pentru a-mi pune în mișcare gândurile simultan cu sistemul circulator, pentru a-mi oxigena creierul mult mai bine și pentru a le da colegilor mei spațiu suplimentar de a-și desfășura munca pre-stabilită.
Detaliul pe care continuam să insist și anume că acel scaun îmi aparținea, era un bun personal, era adus de acasă, fir-ar să fie, nu părea să-l impresioneze. La momentul redistribuirii se afla în incinta firmei, deci aparținea tuturor angajaților și dacă inițial îl cumpărasem personal, o făcusem din banii de salariu, deci ne învârteam în cerc și ajungeam la aceeași concluzie. Părea că nu am nici o șansă de izbândă.
Am plecat din biroul piticului miop îmbrăcat în haine rigide, aproape blocat și complet confuz. Până aici se ajunsese? Orice dețineam, în afara agendei de care eram direct răspunzător și pe care eram nevoit să o car peste tot după mine, era bun comun? Cana mea de cafea, hainele de pe mine, poza de familie de pe birou, făcută în concediu, unde râdeam către aparat, bronzat, îmbrațișat de copii și soție? Dacă conducerea decidea ca această poză s-ar potrivi mai bine pe biroul unui alt coleg? În ce mă băgasem?
Cumva atitudinea mea defensivă nu trecuse neobservată și mă simțeam din ce în ce mai presat de atmosfera din birou. Stăteam ca un cal, țeapăn, în picioare și încercam să dau gata raportul financiar semestrial, dar îmi era imposibil să țin facturile, calculatorul, hârtiile cu tabele și tot ce îmi era necesar, în două mâini. Și pentru că spațiul din birou nu mi-ar fi permis să le înșir și să le organizez pe podea, m-am văzut nevoit să fac acest lucru pe coridor, în afara spațiului de lucru, în apropierea fostei anticamere dedicate fumătorilor.
Cred că am uitat să menționez că trecusem, forțat, printr-o cură de dezintoxicare, deoarece fumatul în sine și socializarea cu care acest viciu făcea echipă, nu reprezenta modul cel mai indicat de a ne petrece timpul pentru care eram plătiți. Pentru masă sau utilizarea toaletei aveam alocate mici pauze de 5, maxim 10 minute, dar nu la un interval mai mic de 2 ore între ele. De fapt o singură dată pe zi aveai dreptul să invoci pauza aia de 10 minute, deci trebuia să analizezi puțin situația, ca să fii sigur dacă îți este necesară pentru a-ți termina sandwich-ul cumpărat de la aparatul instalat pe holul firmei, sau poate câștiga teren, vreo urgență la toaletă.
Mai exista o șansă de a câștiga ceva timp personal, dacă te afișai consemnând sau recitind dume corporatiste regurgitate spasmodic la ședințele de la care nu aveai nici o șansă să lipsești. Da, ajunsesem în punctul în care nici nu mai puteai păși pragul instituției, la venire sau plecare, fără să scapi necontrolat și astfel ți se rețineau toate obiectele pe care ei le considerau nefavorabile sau inutile în ceea ce te privește. Toate în afară de cărțulia cu coperte negre de piele, care ne era verificată și înapoiată.
Oricui aș fi povestit cu ce mă confruntam zilnic, ar fi considerat că e de domeniul science-fiction-ului… și totuși asta era viața mea de acum…
Restul săptămânii a decurs greoi și agitat. Mă simțeam redus la stadiul de gândac de bucătărie și trăiam constant cu teama de a nu incomoda pe cineva sau de a nu fi chemat să dau socoteală pentru dracu’ știe ce.
Vineri, cu două ore înainte de terminarea programului, am fost solicitat în marea sală de ședințe. Tremuram din toate încheieturile și simțeam că mă sufoc. Auzisem că va fi o adunare importantă, un consiliu la care au fost invitați toți membri fondatori și tocmai de asta, nu înțelegeam care este motivul pentru care mi se transmisese să mă prezint neîntârziat.
Sarcina pe care am primit-o m-a izbit în moalele capului dar nu am gasit energia necesară să solicit informații suplimentare. Dat fiind faptul că în următoarele două-trei ore, numărul mare de persoane care vor veni la această reuniune, nu permite stocarea adecvată a hainelor, umbrelelor, poșetelor sau eșarfelor pe care iluștrii domni le consideră inutile la momentul dezbaterii, rolul meu important va fi acela de a mă posta la intrarea în sala de ședințe și de a permite invitaților să depoziteze toate aceste obicete pe brațele, capul, umerii mei, unde vor rămâne până la finalizarea întrevederii.
Da, înțelesesem bine, urma să fiu „un cuier” și din ce mi se explica era o favoare imensă pentru că mi se permitea indirect să particip la această ședință, evident pentru că știau că nu sunt genul de persoană care să plimb vorba. De asemenea, ultima săptămână în care îmi desfășurasem munca din picioare, îmi va fi acum mai mult decât utilă. Totul părea să aibă un sens… Așa mi se spunea… și eu credeam, nu aveam altceva de făcut decât să cred.
Îngropat în haine, aproape sufocat, transpirat, mort de sete și cu mușchii înțepeniți, mă rugam ca această sedință să nu mai dureze mult de frică să nu mă prăbușesc la podea, târând după mine toate aceste obiecte vestimentare și estetice și atrăgând asupra mea furia sau râsetele conducerii.
Amalganul de informații la care aveam acces și pe care, în alt context, mi-aș fi dorit cu ardoare să-l dețin, mă făcuse să îmi pierd concentrarea și se pare că o dată cu aceasta, mi-am pierdut și echilibrul.
Îmi amintesc și acum, rumoarea pe care am creat-o când m-am prăbușit la pământ, îngropat în tonele de obiecte personale. Capul îmi vâjâia și nu am reușit să înțeleg cuvintele care îmi erau adresate, dar după expresiile fețelor care mă apostrofau, oricât de jivină aș fi fost, era clar că nu era de bine.
Ulterior acestui eveniment, conducerea a considerat că dacă aș fi depus ceva mai mult efort în îndeplinirea acestei sarcini facile, de altfel, aș fi fost aproape bun de cuier. Aproape…
Momentan mi-au suspendat contractul de muncă, dar este de datoria mea să mă prezint zilnic la program. Până la urmă, așa este normal. Stau aproximativ nouă ore pe zi, singur, închis într-o magazie și exersez rolul meu de cuier. Am ajuns la performanța de a rămîne nemișcat până la patru ore consecutiv, trebuie doar să îmi blochez gândurile și să ignor starea puternică de disconfort fizic. În singura pauză permisă, mănânc pe fugă un sandwich adus de acasă și îmi notez în agenda pe care o port veșnic după mine, ideile ce vizează propriul progres. E greu, dar merită… Când voi reuși să mă dedic în totalitate jobului meu, îi voi impresiona, voi fi un cuier perfect!
Colecția de nuvele care poartă titlul acestei proze scurte, o puteți regăsi pe site-ul editurii Heyday Books, alături de alte cărți interesante.