Aveam în plan alt articol, cu o tematică diferită, dar am simțit nevoia să îl schimb pe ultima sută de metri după ce m-am confruntat zilele acestea cu un mic incident.
Am avut câteva zile libere și evident că o parte din acest timp a fost alocat rezolvării unor situații care necesitau fel de fel de deplasări. Presată fiind să găsesc un loc de parcare în zona cabinetului medical unde prezența mea era necesară doar 3 minute cu tot cu adresarea policticoasă a unor întrebări de complezență, am lăsat mașina pe o alee retrasă în apropierea unei scări de bloc.
Deoarece declanșasem Jihadul cu mențiunea umilă adresată unei casnice în prag de vârsta a treia, spânzurată într-un balcon decorat până la refuz cu flori si perdele, cum că ridic o adeverință și dispar de pe fața pământului așa cum apărusem, am fost îndrumată în mod insistent să îmi vizitez toate rudele, unele dintre ele moarte, deși în mare parte nu le-am cunoscut nici când erau în viață.
În mai puțin de cinci minute, timp în care acțiunile mi-au fost determinate de o grabă și o stare controlabilă dar iritantă de stres, revin la mașină pentru a descoperi cum un pensionar salvator se grăbise să sară în papuci în momentul în care vecina sa îi activase spiritul dreptății și tocmai își termina de mutat mașina, care încă, cel mai probabil avea în loc de curea de transmisie, o pereche de dresuri de damă.
M-am gândit că zvâcul pe care îl resimțise și care îl determinase să alerge haotic pe scări doar în pantaloni și maieu, nu mai rezonase în sufletul său de la revoluție, și atunci cel mai probabil îi ghidaseră pașii spre o reședință la țară, departe de vuiet și pericol, adormind înaintea găinilor rezidente, cu ochii fixați pe carpeta cu Răpirea din Serai.
Înainte să pot procesa circul acela ieftin pentru care riscam să fiu arsă pe rug cu câteva secole în urmă, realizez bucuria care emana prin toți porii aceia îmbătrâniți de frustrări și neputințe, ai celor care și-au irosit întreaga existență cu bârfe, comparații și trăiri negativiste.
Nu sunt un șofer grozav și nicio persoană cu un suflet mare, dar în timp am învățat cum să îmi selectez conflictele pe care să îmi irosesc energia.
I-am privit cu un amestec de milă și dezgust și m-am gândit la generațiile care le-au trecut prin mână, la educația pe care au împărțit-o mai departe ca pe o mămăligă rece și mucegăită, aruncată unor copii orfani. M-am gândit la valorile egocentriste, dorințele, frustrările cu care și-au îmbibat existența și cu care cel mai probabil vor muri în suflet.
Am tras aer în piept, am salutat și am făcut tot ce era omenește posibil în calitate de manevre, pentru a scoate mașina de pe străduța îngustă unde își săvârșea penitența, în timp ce publicul pentru care dădeam fără voie reprezentația, crescuse vertiginos numeric.
Aș fi putut alege scandalul sau într-un moment de futu-i mama, să îi bușesc intenționat mașina cumpărată din primul salariu de la fabrica de confecții sau țevi, unde cel mai probabil moțăia zilnic pe un scaun 6-8 ore, dar nu m-ar fi satisfăcut decât pe moment. M-aș fi asigurat doar că nu o lasă moștenire unui tânăr corporatist, plecat de acasă la capitală, cu care ține legătura doar de sărbători.
Am ajuns acasă și mi-am aprins o țigară și m-am gândit cu ciudă la o generație confuză și distrusă a celor care ne învățau când eram mici să ne jucăm doar cu cei pe ai căror părinți îi simpatizau. Sau mai bine spus, doreau să le intre în grații. Care în lipsă de Netflix sau Hbo, se dădeau în spectacol de 2-3 ori pe săptămână după ce se sprițuiau timp de cinci ore, în compania selectă a unor vecini analfabeți funcționali ca și ei. Cei care ne băteau pentru o notă proastă când ei nici măcar nu înțelegeau cerința exercițiului sau pentru că am întârziat de la joacă, deși tot ei ieșeau la băut și uitau adresa de domiciliu.
Generația speranțelor prăbușite și a lipsei de perspectivă. A abuzurilor, egocentrismului și stimei de sine crescute în mod nejustificat. Generația la care am apelat, forțați de împrejurări să ne ajute cu copiii atunci când munceam mai mult decât ar fi fost ei capabili să înțeleagă, punându-ne în situația de a reeduca copiii de fiecare dată când îi luam la sfârșitul zilei acasă.
Răutatea e gratuită și își trage seva din lipsa de înțelegere și perspectivă. E transmisibilă generațional și mai greu de extirpat decât o tumoare malignă. Lăsată să dospească, capătă proporții uriașe și în devine din ce în ce mai greu să fie ținut în frâu și dacă am crescut expuși la ea, puțin câte puțin, este extrem de dificil să ne tratăm.
Vremurile s-au schimbat dar răutatea este aceeași. Capătă doar alte forme dar se manifestă tot sub pălăria invidiei, frustrării, fricii, prostiei și a unei lipse acute de perspectivă. Deoarece într-o bulă restrânsă este dificil să te bucuri de orizonturi noi.
Ne manifestăm răutacios față de colegi, prieteni, rude, chiar și atunci când tachinarea sau sarcasmul nu sunt necesare. Reacționăm uneori agresiv când ne simțim jigniți sau constrânși, încercând să pară că ne apărăm drepturile, principiile și integritatea morală. De fapt nu am învățat că putem câștiga un conflict și retrăgându-ne din el, selectând calea pe care vrem să mergem mai departe, eliminând persoaele toxice ce ne pun bariere.
Dar este dificil să lași veninul la o parte când este singurul lucru care te meține activ și îți dă energie. Când te simți captiv în propria viață și rumegi necontenit deciziile neinspirate pe care le-ai luat la un moment dat, nu îți mai lași loc de nou, de frumos, de mai mult.
E drept că ne naștem singuri și ulterior părăsim această lume tot pe cont propriu, dar a crede cu convingere că nu ai nevoie de nimeni, este sursa stagnării și chiar a regresului individual. Iar un individ aflat în regres într-o societate prinsă într-o continuă schimbare contribuie fără să-și dea seama (sau cel mai grav, fără să-i pese) la declinul întregului grup din care face parte.
… Și da, mâine am treburi de rezolvat în aceeași zonă despre care vă povesteam la început…
Photo Credit – iStock