Mă apropii de jumătatea vieții, deși cu puțin noroc, poate rezist ceva mai mult de 70-75 de ani, cu toate că perspectiva senilității și incapacității de a-mi purta de grijă, nu prea îmi surâde.
Cred că mai degrabă, dacă analizez mai bine, îmi este mai teamă de bătrânețe decât de moarte. De scurgerea timpului fără scop și folos, de senzația că nu mai contez pentru nimeni, nici măcar pentru mine.
Am trăit multe, am experimentat destule, încercând să evit partea în care pe ultima sută de metri să resimt regrete în cantități mai mari decât satisfacții, dar cred că mă mint singură. Îmi doresc prea multe lucruri ca să mă mulțumesc cu puțin.
Zilele trecute rămânsesem blocată într-un gând. Ce o să regret că nu am reușit să pun în practică sau să duc la bun sfârșit? Opțiunile erau numeroase și variate, de la călătorii la proiecte pe care le am mental în plan, oricât de nerealiste ar fi posibil să se dovedească. Am să încerc să fac o listă, fără presiunea de a le pune într-o anumită ordine.
- Aș vrea să descopăr, cu ochi de adult, ce înseamnă să te simți inspirată de ceva sau cineva, astfel încât deciziile pe care le iei o bună perioadă de timp, poate chiar pentru totdeauna, să fie ghidate din umbră de senzația că faci ceea ce trebuie. Recunosc că nu îmi aduc aminte să fiu fost vreodată mai mult decât intrigată de ceva sau cineva și uneori, surprinsă în mod plăcut, dar pe termen scurt, fără o finalitate clară. Cred că fiecare dintre noi suntem datori față de noi înșine să simțim măcar o dată în viață senzația care să ne confirme că energia noastră nu este irosită în van.
- Să îmi fac odată un tatuaj. Mă lupt cu dorința asta de mai bine de 20 de ani dar nu am putut să o duc la bun sfârșit pentru că mereu am pierdut prea mult timp analizând ce desen să aleg. În mintea mea era important să mă hotărăsc, să fie ceva semnificativ și de impact astfel încât să elimin tentația de a îmi face un al doilea sau al treilea tatuaj. Dar știu foarte bine că lucrurile nu funcționează așa. După un prim tatuaj, în general e cam dificil să nu vrei încă unul.
- Să sar cu parapanta măcar o dată. Am avut în trecut ocazia dar nu contextul favorabil. Nu îmi e teamă de înălțime și resimt adesea nevoia de adrenalină, dar atunci când vrei să încerci lucruri noi este foarte important să fii însoțit de persoane care să te energizeze, astfel încât să nu mai pierzi timpul analizând riscurile. Fiind o ființă care despică mereu firul în patru, este foarte importantă starea de spirit pe care o am la un moment dat pentru a mă limita la o analiză superficială și a pune brusc lucrurile în mișcare.
- Să-mi petrec măcar un an călătorind prin lume. Nu m-am decis încă dacă cu trenul, avionul sau diverse mijloace de transport sau cu o rulotă unde să îmi păstrez într-o anumită măsură senzația de intimitate și apartenență. Fiecare variantă are plusurile și minusurile sale și dacă analizez aceste detalii în stilul meu critic, este foarte probabil să nu pot pune acest lucru în practică din cauza unei analize demotivante. Evident exista și aspectul banilor și al timpului necesar de a concretiza un astfel de proiect, dar nu am de gând să îmi fac acum sânge rău.
- Aș vrea să îmi construiesc un colț rupt de lume, ceva doar al meu, într-o zonă montană sau în buza mării, unde să mă retrag în momentele în care simt că nu mai mă regăsesc și că orice interacțiune umană mai mult mă încurcă decât îmi aduce beneficii. Mi-am imaginat de multe ori cum ar fi să locuiesc măcar 6 luni într-un sătuc pescăresc uitat din nordul Norvegiei. Să experimentez liniștea, frigul, distanțarea emoțională, nopțile lungi și apăsătoare, pentru a aprecia mai mult stilul de viață pe care îl am în prezent sau poate, dimpotrivă, pentru a descoperi că echilibrul interior stă în lucrurile simple și clare.
- Nu mi-aș propune niciodată să scriu istorie dar mi-ar plăcea ca într-un viitor nu prea îndepărtat să pot crea un program, un spațiu virtual și ulterior un loc fizic unde toți cei apăsați de faptul că adesea ne simțim diferiți sau depășiți de anumite situații, să ne putem reuni și accepta fix așa cum suntem. Fără măști, menajamente, fără teama de a fi respinși. Un spațiu al creativității, comunicării lipsite de bariere și a prieteniei fără obligații decât față de propriul sine.
- Să reușesc că îmbin utilul cu plăcutul. Să echilibrez timpul petrecut muncind cu timpul alocat pentru mine și pentru ai mei. Recunosc, deoarece timpul este limitat și adesea mă simt vinovată că nu am timp sau energie rămasă pentru cei de acasă, plusez cu idei sau accept să particip la anumite activități deși mental nu sunt acolo. Mă prefac că sunt relaxată, sperând că astfel o să reușesc să îmi intru în rol pe deplin. Sunt o persoaă care are nevoie de spațiu personal și de timp pentru mine și stările mele de spirit. Dacă nu reușesc să mă încarc energetic din liniște și singurătate, nu sunt capabilă să le ofer celor din jur toată atenția și implicarea de care au nevoie, motiv pentru care adesea interacțiunile prelungite mă obosesc sau plictisesc.
- Am vrut să spun că mi-ar plăcea să învăț să cânt la un instrument dar cu toată sinceritatea știu cert că interesul meu e mai mult declarativ decât aproape de pus în practică, așa că mai degrabă aș merge pe ideea de a învăța o limbă nordică la un nivel conversațional acceptabil. Activitățile solitare sunt cele la care pot da un bun radament, pentru că îmi este mai ușor să mă organizez și axez pe ce mi se pare important, dar cele desfășurate în grup îmi dau tonusul necesar pentru a mă bucura ulterior de reușită.
- Să înțeleg cumva plăcerea care derivă din ideea de a îngriji o plantă, o floare, un copac. Natura nu m-a impresionat niciodată în mod special iar ce ține de partea de grădinărit casnic, de înfrumusețat spațiul intim cu flori sau aranjamente îmi trezesc mai mult sentimente de oboseală și plictis. Când vine vorba de decor, prefer cărțile sau o multitudine de pernuțe, uneori lumânări parfumate strecurate printre cutii de bomboane sau sticle de vin. Nu am flori în casă, nu le înțeleg utilitatea și nu îmi aduc aminte să le îngrijesc, dar aș vrea să simt mândria de a culege poate, propriile căpșune sau poate să mă bucur de o piersică dintr-un copac plantat de mine.
- Să descopăr locul de care vreau să aparțin. Mi-e greu să mă proiectez în viitor într-o anumită ipostază. Lucrând într-un anumit loc, locuind într-un apartament sau casă, executând aceleași manevre în drum spre casă, salutând aceiași vecini de pe scara blocului. M-am mutat des de-a lungul timpului, au fost mulți ani în care nu mi-am petrecut Crăciunul în aceeași casă și niciodată nu am putut să mă atașez de un spațiu. Atât cât nevoile mele îmi sunt îndeplinite, am un spațiu al meu și sunt înconjurată de lucrurile personale, restul sunt detalii.
Nu am menționat nimic de concerte, operații estetice, mașini scumpe sau descoperirea leacului în ceea ce privește cancerul. Nici măcar de vicii sau combinații relaționale dubioase. Le-am trăit și experimetat pe o mare parte dintre ele și deși sunt câteva rămase care încă îmi trezesc interesul, nu se mai află de mult pe bucket list-ul meu de persoană ajunsă la jumătate de drum.
Scriu acum ultimele rânduri ale acestui articol și mă gândesc în paralel că îmi sunt datoare și cu o listă de lucruri pe care le-am gestionat greșit sau o listă a deciziilor neinspirate, pe care cel mai probabil dacă aș avea ocazia, le-aș repeta fără să mă abat prea mult de la drumul pe care mă aflu în prezent.
Tu cum stai la capitolul ăsta? Care sunt lucrurile sau gândurile pe care ai vrea să le vezi conturate până la final de drum?
Photo credit – free pik