Dormeam adânc
Și gândul la tine îmi ținea loc de pernă.
Amorțisem sprijinită în zâmbete fugare,
Așteptând să te decizi dacă ne dăm sau nu o șansă.
Zvâcnea piciorul drept, decis să o ia la fugă
dar mâna stângă te mângâia pe coapsa rece.
Îmi câștigasem dreptul la o ultimă atingere
și evitam să o consum pe toată într-o singură seară,
Așa că te conturam cu un singur deget
fără să apăs prea tare, să nu-ți grăbesc plecarea.
Simțeam că noaptea se strânge în mine
ca foamea într-o fiară bolnavă de sânge
Dar tu erai luminos și pierdut printre cuvinte cu iz de portocală amară.
Te voiam la fel de mult ca-n ziua în care încă nu te cunoscusem,
Nu-ți aflasem povestea
și nu știusem că-ți voi fi sfârșit.
Că vei decide singur că iubirea nu e pentru noi.
Prea des apropierea mea te transformase într-un roi de fluturi goi
ce tânjesc să fie doar larve oarbe,
complăcute într-o fericire stupidă.
Am apăsat cu palma peste șoldul tău dezvelit
și am sărutat cu milă locul unde obișnuiam să îmi ascund gândurile.
Mi-am ascultat piciorul și am pășit departe de nevoia ta de a-ți aparține
Dar încă te simt pe buze când adie vântul
și aduce cu el aroma portocalelor amare.
Photo credit – istock