Femeile sunt rele. Ni se reproșează des acest lucru. Că suntem veninoase, bârfitoare, uneori lipsite de scrupule. Că nu știm să iertăm și nu pierdem niciodată ocazia să ne răzbunăm dacă ne simțim trădate sau nedreptățite. Că suntem profitoare și manipulatoare.
Perfect de acord. Nu contest nimic din toate acestea, ba chiar confirm că în anumite doze, toate aceste defecte ne aparțin. Nici eu nu mă sustrag de la aceste acuzații. Am partea mea de vină în tot ceea ce privește comportamentele lipsite de delicatețe pe care le afișez adesea.
Ca orice femeie, suntem sortite eșecului dacă nu suntem atente cum ne alegem termenii de comparație. Marja de control. Persoanele la care ne raportăm când ne facem radiografia. Mereu va fi cineva mai bun, mai interesant, atractiv, charismatic sau inteligent. Fie că vrem să recunoaștem acest lucru sau nu.
Timpul trece peste noi și fizic ne deteriorăm oricâte diete ținem și de câte ori mergem la sală. Nici botoxul, nici cremele cu extracte care mai de care nu ne pot veni în ajutor prea mult timp. Indiferent de planurile pe care le avem, cu o moarte toți suntem datori. Și atunci, de unde vine această constantă răutate de care dăm dovadă chiar și în momentele în care nu este cazul?
Din eterna nevoie de a ne alunga temerile și frustrările acumulate. Din frica de a ajunge pe locul doi pe scara priorităților celor care ne sunt dragi. Teama de a descoperi că într-una din zile am fost înlocuiți fără precedent și fără drept de apel.
Momentul în care devenim irelevante se strecoară subtil în sufletul nostru. Fie că prietenii ne uită sau colegii nu mai ne acordă atenția cu care eram obișnuite. Fie copiii cresc și nu mai necesită atenția și iubirea pe care înainte le-o ofeream printre picături, ori partenerul de viață nu mai dă semne că se simte în continuare atras de noi din punct de vedere mental sau sexual.
Ce poate fi mai trist decât să conștientizezi că îi plictisești pe cei din jur chiar și atunci când depui efort să menții o atmosferă activă? Că oricât de implicat ai fi și indiferent cât de bine intenționat, ești ușor dispensabil?
Femeile sunt clădite și educate pe un sistem care le învață că rolul lor principal în relații și familie este acela de liant, sprijin și suport. De a oferi iubire necondiționată și de a fi înțelegătoare și tandre. De a se pune pe sine pe locul doi pentru a le asigura celor din jur contextul favorabil pentru a se dezvolta.
Femeia face sacrificii de-a lungul vieții atât în ceea ce privește cariera, cât și hobby-urile și pasiunile sale, așteptând tacit o recompensă care de cele mai multe ori nu se arată. Eforturile depuse în timp nu sunt mereu contorizate și astfel descoperă că atunci când se pregătește să își culeagă roadele, interesul celor din jur nu înclină balanța înspre persoana sa.
E greu să descoperi, spre exemplu, că după ani de suportat și încurajat un soț axat pe carieră și adesea absent, nu ești tu subiectul interesului său. Că cineva mai tânăr și fâșneț îi captează atenția care ți s-ar fi cuvenit de drept. Lipsa aceasta de echitabilitate în fața sorții ne face să devenim acide, invidioase și uneori acre. Senzația de timp irosit fără câștig real. Momentul în care constatăm că suntem depășite de situație.
Și bărbații sunt lăsați în urmă. Înlocuiți, înșelați, umiliți, abandonați. Dar cumva pentru ei senzația de acceptare și completitudine nu este la fel de păcătoasă. Au alte metode de a se echilibra și împăca cu situația și alte supape de a face față provocărilor. Și bărbații se sabotează reciproc și nutresc invidii de doi bani. Fie din cauza lipsei de atenție pe care o resimt, fie din motive similare cu conștientizarea faptului că adesea sunt luați în considerare până apare ceva mai bun la orizont. Dar femeile au capacitatea de a împroșca mai mult venin verbal încercând să își recâștige poziția.
Ne analizăm între noi și ne criticăm pentru aspectul fizic, comportament considerat inadecvat, superficialitate. Ne bârfim pentru kilograme în plus, rochii boțite sau machiaj strident. Ne invidiem pentru partenerii noștri, concediile exotice sau mașina pe care o conducem. Trăim cu impresia că merităm mai mult și că alte femei ne-au furat ce ni se cuvenea. Că dacă am fi trăit viața alteia, am fi obținut rezultate mult mai bune.
Suntem atât de axate pe a identifica defecte una alteia, încât nu observăm că majoritatea am da la schimb ce deja avem, doar ca să ne convingem ulterior că de fapt nu am câștigat nimic în plus.
În realitate nu vrem de fapt ce are alta. Vrem doar posibilitatea de a trăi mai multe vieți din mai multe perspective. Vrem dreptul la șanse multiple și scenarii diversificate căci nu reușim să ne poziționăm corect față de sine și de cei din jur. Pentru că ni s-a creat falsa impresie că viața ar trebui să fie plină de realizări și momente frumoase fără suferințe mari și bariere dificile.
Dar un astfel de trai își pierde esența și te face să uiți încetul cu încetul ce este pasiunea și lupta pentru ceva care să merite efortul. Te face să aluneci în disperare ori de câte ori povestea nu este despre tine.
Am experimentat de câteva ori invidia și a fost un sentiment copleșitor, o foame uscată care te arde pe dinăuntru și nu te lasă să respiri decât ură și dezgust. De urât nu am reuși să o fac. Invidia mi s-a părut destul de sufocantă. Prea mistuitoare pentru a reuși să mă bucur de roadele ei.
Iar răutatea nu îmi e deloc străină. Am experimentat-o de ambele părți ale baricadei. Am trăit din plin abuzuri și am ajuns să răspund uneori cu aceeași monedă.
Ceea ce vreau să spun e că nu trebuie să fim veșnic aliate. Feministe convinse, împinse la extreme. Trebuie doar să înțelegem că nu ar trebui să fie o luptă pentru a conta cu adevărat, căci lucrurile nu funcționează așa decât pe termen scurt sau la nivel superficial.
Nu vreau să fiu pe primul loc pentru cineva dacă asta înseamnă să depun efort ca să îi atrag atenția la fel cum nu vreau ca cineva să devină atât de important pentru mine încât să închid ochii la orice comportament menit să mă rănească.
Vreau doar să mă bucur de puținele momente petrecute cu cei care-mi sunt dragi, fără să analizez prea mult contextul. Să nu-mi răpesc bucuria de a visa cu ochii deschiși și de a contura lumea din jurul meu după bunul meu plac.
Photo credit – Freepik
Poate părea atipic ce spun, dar am 24 de ani și lucrez într-un club de noapte din Roma ca dansatoare și…luptătoare în ulei. Pot spune că fetele sunt parcă mult mai rele ca luptătoare (și eu, desigur!) și au o pasiune nu doar de a câștiga, ci de a-și umili adversara și de a o face să înghită paharul amărăciunii până la capăt. Am învățat asta din prima seară când am pierdut și am sărutat picioarele învingătoarei, dar, mai ales, am învățat să fiu rea și dură, ca să câștig și ca să umilesc alte femei, la rândul meu. Și, într-adevăr, uneori îți face plăcere s-o ai pe cealaltă la picioare, să fii admirată pentru asta. Nu e nici plăcut să vezi publicul printre picioarele celei care te-a învins….și apostrofată uneori de femeile de pe margine.
Îți mulțumesc pentru sharing și apreciez mult commentul tău. Într-adevăr răutatea și invidia sunt normale. Dorința de a fi mai bun, apreciat de cei din jur e de asemenea normală, e un efect al secolelor întregi de competitivitate. Dar în doze prea mari, răutatea ne schimba perspectiva asupra noastră și a celor din jur. Și lupta noastră personală tocmai în asta constă. Sa nu ne pierdem pe drum
Și atunci…să-mi fie milă de adversara pe care o pot chinui și supune? Chiar și asta poate fi umilitor pentru ea, știi, și într-o altă luptă să mă învingă ea mai dur și să nu uite să mă umilească. Știi ce umilitor este să tingi cu buzele picioarele celei care te-a învins? Le simți mai reci și mai neîndurătoare uneori decât în luptă… Vrei să fii admirată ca luptătoare învingătoare, nu doar pentru că arăți bine, dar…ai pierdut. Ce rost are o femeie frumoasă învinsă?
Da, bunătatea ta poate fi interpretata ca și umilință pentru adversara ta pentru ca setul de valori la care v-ati raporta în momentul respectiv, nu ar fi similare.
Ideea e sa acționezi în maniera în care te simți confortabil, indiferent cum. Atât timp cât tu ești ok cu tine cred ca asta e cel mai important 😉
Și cred ca mai e un aspect pe care îl poți lua în calcul. Mereu exista un echilibru. Pierzi pe de-o parte, câștigi pe alta. Lucrurile nu raman blocate intr-o sferă prea mult timp, ideea e ca și atunci când simți ca pierzi sa asimilezi experienta și să tragi niște concluzii care sa te ajute sa mergi mai departe.
Da, ai perfectă dreptate. Totuși…o blondă m-a învins de șapte ori la rând… De șapte ori i-am sărutat picioarele în fața spectatorilor. Nu pot refuza s-o înfrunt, sunt considerată luptătoare destul de bună…pentru că nu pot părea o fricoasă. E mereu peste mine, îi place să mă umilească, i-am gustat picioarele de atâtea ori încât pot spune că și acum, când scriu, parcă îmi aduc aminte de buzele mele pe picioarele ei…. I-am cerșit și îndurarea, am rugat-o măcar să nu mă mai umilească, dar are o plăcere ieșită din comun să mă aducă acolo, la picioarele ei. Uneori sunt eu însămi surprinsă cât de mult îmi doresc s-o văd terminată la picioarele mele…deși vreau să fiu învingătoare, dar nu sadică sau rea…..
Și după ce atingi victoria și ai sa te simți echilibrată, răzbunată oarecum, care e următorul pas?
Poate să obțin o nouă victorie ca să fiu în avantaj? Să-mi sărute ea picioarele a doua oară, să simt și eu buzele ei pe picioarele mele? Tu ce ai face?
Dificil de spus. Cel mai probabil avem personalități, stiluri și experiente de viață diferite și e posibil ca răspunsul meu să nu te satisfacă. Am avut momente de frustrare maximă și îmi creeam în mintea mea scenarii care să îmi domolească din furia pe care o resimţeam, dar de fiecare dată când ajungeam sa trăiesc efectiv momentul, nu mă simțeam așa mulțumită cum îmi imaginasem. Nu am reușit niciodată sa mențin sentimentul de ură față de ceva sau cineva pentru că îmi era ușor să fac schimb de locuri și să îi înțeleg motivele sau limitările. Și această conștientizare mă ridica deasupra nevoii de a mă razbuna.
Dacă as fi în locul tău cu experiența mea și stilul meu și aș învinge adversara care m-a umilit, la final, i-as întinde mana și as felicita-o pentru partidă. Și dacă acest lucru ar umili-o, ar umilili-o la un nivel diferit față de umilința pe care am resimțit-o eu, la un nivel mult mai intim și dureros, dar cel puțin aș știi că există o diferență între mine și “călăul” meu. A face ceva diferit e o mare provocare, te scoate din zona de confort și totodată te expune comentariilor, dar asta e ceva cu care eu sunt ok. Nu vreau sa fiu neapărat înțeleasă sau acceptată, vreau sa fiu eu ok cu mine.
Sunt ferm convinsă ca aptitudinile tale de luptătoare vor rămâne la fel de bune indiferent de modul cum vei alege să procedezi când vei câștiga, ideal e sa simți ca într-adevăr ai făcut o diferență.
Ai dreptate, și răspunsul tău e interesant. Dar, făcând așa, s-ar putea să interpreteze și că, deși am câștigat, mi-e frică s-o umilesc ca să nu provoc o revanșă mai dură din partea ei. Dar, recunosc, mă simt și sexy știindu-mă învingătoare și simțind buzele ei de-a lungul picioarelor mele.
Mai ales că în lumea noastră aceasta este ceea ce contează. Știi, am pierdut miercuri la o adversară, i-am sărutat picioarele și a doua zi, întâmplător, am întâlnit-o în restaurantul unde luam dejunul. Era chelneriță acolo. M-a recunoscut și am văzut mai multe chelnerite înconjurând-o și mi-am dat seama că, oarecum, chicoteau pe seama mea. Îți dai seama: ”Asta e tipa care ți-a sărutat picioarele, învinsa ta….”, etc.
Cum spune o prietenă de a mea, și ea luptătoare: nu există femeie frumoasă învinsă. Ca să fii frumoasă, trebuie să fii învingătoare, nu-ți stă bine decât cu piciorul pe trupul adversarei învinse și, eventual, cu picioarele sărutate de aceasta, chiar dacă e mai respingător. Dar, cum eu însămi le spun uneori anumitor adversare mai ”răutăcioase” când le înving: ”nu-i așa că picioarele mele sunt superbe și….dulci?”
Foarte interesant răspunsul tău. E multă mândrie amestecată aici și, recunosc, sunt încântată să-mi văd rivala la picioare. Am picioare lungi, superbe (n-o spun doar eu!) și-mi place să fiu admirată de spectatori atunci când îmi încolăcesc coapsele în jurul gâtului adversarei și o sugrum cu picioarele. Să simți picioarele mătăsoase ale adversarei în jurul gâtului, știind că este admirată pentru victorie, dar și pentru look, este descurajant – am trecut și eu prin asta. Vedeam uneori aproape frica vreunei prietene văzându-mă astfel torturată, simțeam eu că nu mai am aer și…ce să spun?…uneori aproape că așteptam cu nerăbdare să-i sărut picioarele învingătoarei, numai să scap de acolo. Iar mai târziu, când buzele mele îi atingeau picioarele, mă simțeam atât de înjosită și de umilită, mă gândeam dacă nu am cedat prea repede…..
Dar e atâta mândrie în mine și te simți…nu știu, sexy, special…când ți se sărută picioarele după ce ai câștigat. Și ești sigură că adversara ta înțelege limbajul, ca să spun așa…pentru că există și riscul ca ea să gândească altfel – uite, ce chestie, am pierdut, dar nu a avut curajul să mă umilească, data viitoare voi câștiga și o să-mi guste ea picioarele…
Odată, eram la o masă într-un restaurant și, nu știu cum, uitându-mă la picioarele chelneriței care ne servea, i-am recunoscut….oja de pe unghii, era o nuanță superbă…Era nuanța celei care mă învinsese cu o seară înainte. Și da – am ridicat ochii și abia atunci mi-am dat seama…Cu o seară mai înainte îi sărutasem picioarele, și culmea – era o luptă pe care eu crezusem că o voi câștiga, dar mă torturase mult prea mult(nu, nu m-a sugrumat cu picioarele, și-a vârât unghiile în buricul meu și asta m-a terminat….). M-a recunoscut și ea, dar sentimentul era ciudat: eram servită la masă de cea care mă învinsese și mă umilise.
Mi se pare extrem de dificil să trăiești veșnic într-o competiție, prea multă încărcătură emoțională și o stare de anxietate constant pe fundal venită din senzația că astăzi poți fi înfrântă sau umilită. Îți trebuie supape puternice pentru a te menține lucidă și activă. Important e să te asiguri că ești ok, cu tine în primul rând și apoi cu cei din jur.
Trebuie măcar să mimezi siguranța de sine și relaxarea, dacă adversara ta te simte tensionată și anxioasă, ești terminată. Are un ascendent serios!
Dacă m-ai vedea ce sigură pe mine și sexy chiar intru pe saltea, cred că ai înțelege….(scuze pentru persoana a doua singular).
Iar în timpul luptei mă gândesc doar la ce se întâmplă atunci. Când am simțit acele unghii în buric era mult prea dureros ca să mai stau să mă gândesc la ce se întâmplă după aceea. Aș îndrăzni să spun chiar că aproape eram relaxată când buzele mele i-au atins picioarele reci, iar ea se uita trufașă la mine….cel puțin nu mai eram confruntată cu durerea.
O prietenă mi-a spus o dată: cum poți accepta să fii văzută sărutând picioarele altei femei? Sunt OK dacă știu că sunt admirată și pentru felul în care lupt, dacă am dat totul și….există oricând revanșă, nu-i așa? Și nu mă gândesc la altceva atunci când sărut picioarele celei care m-a învins. Plus că este o senzație extraordinară să fii tu învingătoare, cu piciorul pe trupul celei înfrânte, să-ți sărute ea picioarele (dar eu rareori le cer așa ceva….). Să vezi admirația celor din jur, uneori chiar a prietenului ei, de exemplu… Ne place să fim invidiate, nu-i așa? Ca să fim sincere… Pentru că o femeie frumoasă nu poate fi înfrântă…
O femeie frumoasă nu poate fi înfrântă… pentru cât timp? Timpul este destul de dur cu fiecare dintre noi și oricât ne dorim să e menținem în grafic, șansele scad de la an la an. Poate de asta mă gândesc mereu că e dificil să ai o singură pasiune, o singură direcție spre care să își canalizezi energia. Personal, încerc mereu să am un plan de back up și când zic asta nu mă refer doar la o soluție de supraviețuire, ci ceva care să mă împliească emoțional la fel de mult ca ceea ce sunt pe cale să pierd.
Mă gândeam la ce ai spus… mie nu îmi place să fiu invidiată, nu simt nevoia să primesc validarea din partea alcuiva, mai ales într=o manieră cu încărcătură emoțională negativă. Poți fi invidiată pentru felul în care arăți, pentru mașina pe care o conduci, pentru o situație în care te-ai descurcat mai bine decât se așteptau majoritatea. Și totuși, chiar și adunate la un loc, toate aceste detalii nu spun nimic anume despre tine, despre cea care ești tu cu adevărat. Nu am nevoie de jumătăți de măsură, mi se par insuficiente, goale și irelevante. Dar nu zic că modul meu de raportare este cel mai benefic, este doar un efect al experiențelor mele din trecut.
Dacă am căzut în luptă, dacă am sărutat picioarele alteia, știu că am o șansă să o iau de la capăt și să-mi iau revanșa…sau să înving altă adversară. Pentru moment, ajunge… Alte pasiuni am, îmi place să citesc, mai ales filozofie, scriu eseuri… .
Dar e ceva special să văd strălucirea de invidie din partea celor învinse de mine, să simt cum gâfâie la final la picioarele mele, să le simt buzele pe picioarele mele dacă îmi sărută picioarele… Ai fi surprinsă, dar altfel nu sunt o ”dură”, sunt feminină și ca înfățișare, și în ceea ce privește comportamentul, dar exact asta trezește în mine lupta – o anumită plăcere de a mă evidenția, de a fi admirată, un anumit narcisism. E superb pentru mine, de exemplu, să încolăcesc gâtul adversarei mele cu picioarele mele superbe și să mă uit la public – la prietenul sau soțul ei, la rude, la prieteni. Să simt privirea prietenului ei – disperată că o vede că pierde, dar oarecum admirativă la adresa trupului meu…. Să-i văd la final decepția fetei, cum gâfâie, cum mă privește înciudată, știind că a pierdut, știind că-mi va gusta uneori picioarele, spre umilirea ei….Bineînțeles că nici mie nu-mi place să simt picioare reci pe buzele mele, nu neg asta.
De fapt, mai rău pentru mine este dacă implor îndurarea (dacă adversara își înfige unghiile în buricul meu, de exemplu – e insuportabil), dacă o aud râzând în acest timp, savurând slăbiciunea mea, faptul că accept orice atunci, că sunt obligată să mă umilesc. Ultima dată a trebuit s-o rog eu să accepte să-i sărut picioarele : ”Imploră-mă să-ți permit să-mi săruți picioarele”. Chiar a fost rău pentru orgoliul meu.
Avem o parteneră nu foarte frumoasă, dar care are ceva sexy și neliniștitor în ea (așa o judec eu): nu a implorat niciodată mila, a luptat până nu a mai fost în stare să continue, nici eu nu știu cum…. O vedeam odată și pe ea chinuită în buric de adversară, își dăduse seama că nu mai poate scăpa, strângea din dinți, se uita la mine fix, nu știu de ce, cu adversara în spate, strângea din pumni pe saltea, dar nu a implorat… A rămas practic lată pe saltea. O astfel de luptătoare m-a pus pe gânduri: e foarte greu de învins. Urăște să sărute picioarele altora și nu cere niciodată așa ceva învinselor sale. Am învins-o, dar m-a și învins…Și o admir, aș spune… Poate că tu ai spune că este cam sărită de pe fix…
Nu m-am gândit niciodată ca ar fi sărită de pe fix. O asemenea forță și determinare are la bază o durere mocnită, o poveste nescrisă care o determină să se apere cu atâta înverșunare. Nu îmi este străin sentimentul, l-am activat de fiecare dată când mă aflam într-o situație limită. E drept că în ring orice luptă e o situație limită și cred ca adrenalina pe care o resimte este cea care o ajută să-și verse frustrările și temerile într-o formă acceptabilă. Niciodată nu poți știi ce poveste se ascunde în spatele unei priviri triumfătoare.
Da, poate că ai dreptate. Mie îmi place îm schimb să fiu admirată, să fiu invidiată de luptătoarele învinse de mine, să fiu implorată de adversară ori de vreo prietenă de a ei…. Și este un sentiment de putere când îmi sărută picioarele, mai ales dacă o face de față cu prieteni de-ai ei… E superb să intri râzând în ring, sigură de tine și la final să se confirme că ai avut dreptate, că ești cea mai puternică și mai sexy.
E mai neplăcut însă să termini învinsă. Am și eu destulă determinare, dar există o limită a rezistenței mele și atunci implor chiar și mila, uneori destul de tare, pentru că așa e la noi…tuturor le place să se audă când învinsa cere milă… E greu pentru orgoliu, am prietene care nu luptă (uneori nici nu prea gustă așa ceva….) și, cum îmi spunea una, ”mi-e greu să te întreb ce ai făcut într-un meci, nu aș prea vrea să aud ceva de genul – dragă, azi am pierdut la o blondă și, ce să vezi, i-am sărutat picioarele de față cu 50 de oameni timp de un sfert de oră”. Știi că uneori nu mi-a venit să cred că pierd? Și acea prietenă cu deteminare de care-ți vorbeam: uneori cred că este peste mine. Ultima dată am fixat-o la podea, am chinuit-o la buric, înfigându-mi unghiile în buricul ei (da, fac și eu asta, îmi place mult), dar a rezistat și atunci, scrâșnind și avertizându-mă: ”dă tot ce poți, termină-mă, pentru că, dacă scap de aici…” A scăpat și, într-adevăr, nu am mai avut nicio șansă… Nu cred că a fost rea, așae în luptă, deși suntem prietene. Nu știu de ce nu-și umilește însă adversarele – acesta este misterul pentru mine. Mie îmi place enorm să le simt cum îmi sărută picioarele sub privirile uluite și invidioase ale susținătorilor lor. Am o senzație de putere ieșită din comun atunci. Recunosc, vara mă uit uneori involuntar la picioarele femeilor care trec pe lângă mine și la brațele lor: cum ar fi într-o luptă împotriva mea? Cum se va comporta dacă pierde la mine? Dar eu, cum mă voi simți dacă-i sărut picioarele? Dar nu sunt prea arogantă niciodată înainte de luptă, mi se pare ridicol să fii arogantă și apoi să vezi că adversara șterge podeaua cu tine.
Unele prietene de-ale mele spun însă că este de-a dreptul respingător să săruți picioarele altor femei… E adevărat că de vreo două ori am renunțat să cer învinselor mele așa ceva, atât de oripilate erau. Deși asta poate da impresia altor luptătoare că ți-e frică de provocare: ”nu vrea să provoace o revanșă, e o câștigătoare norocoasă, i-a fost frică să fie mai arogantă cu învinsa ei”.
În schimb, o colegă de-a mea, de 19 ani, s-a apucat de lupte foarte recent exact din această cauză: sora ei, care are vreo 29 de ani e și ea luptătoare. O dată a pierdut, iar adversara i-a cerut – nu să-i sărute picioarele, ci ”sora ta să mi le sărute…de față cu tine…”. Învinsa a acceptat cu greu, dar a trebuit s-o vadă pe sora mai mică sărutând picioarele învingătoarei sale – și normal că s-a simțit vinovată. Iar fetișcana, la nici 19 ani împliniți, a urcat în ring doar din răzbunare față de cea care o umilise astfel și…a început să-i placă. Mai mulți încearcă acum să le convingă să lupte între ele, sora mai mare parcă nu vrea, cea mică e foarte amatoare, cu toate mizele implicate. Am avertizat-o însă că-i va fi greu oricăreia dintre ele să-și privească sora în ochi după o luptă în care una din ele va pierde și va săruta picioarele celeilalte….Cred că am făcut bine.
S-ar putea să ai dreptate. Ei nu-i place spectacolul, îi place să câștige, crede că acesta este spectacolul suficient. Nu-i place să umilească – bineînțeles, cu atât mai puțin să fie umilită. Eu însă mă simt extraordinar când am pe cineva sub control, mi se pare atât de sexy să-i prinzi adversarei capul între picioarele tale superbe (ale mele sunt astfel!) și să ți le apuce disperată, uneori aproape să le mângâie (s-a întâmplat și asta!). Atunci e total supusa mea și nu crâcnește când află că trebuie să-mi sărute picioarele, tacticos și încet, chiar cu public de față (îți dai seama cum se simte să facă asta de față cu soțul sau prietenul ei!). Iar eu sunt cea mai sexy, pentru că sunt luptătoarea învingătoare. Îmi place s-o și aud cum îmi imploră mila în timp ce o chinui la buric sau cum îmi imploră mila o prietenă de-a ei ori sora, mama….. Mai ales dacă sunt arogante înainte de luptă…și atunci le fac să plătească
Recunosc însă că și eu am implorat mila, am pierdut și, ți-sm spus, ultima dată a fost teribil să ajung, pentru că așa mi s-a cerut, să-mi rog eu adversara să accepte să-i sărut picioarele : ”Imploră-mă să-ți permit să-mi săruți picioarele”. Însă eram total terminată, aproape îmi doream într-adevăr să fac asta, să fiu umilită, decât să continui să simt durerea din întregul trup. Și la final, când eram sugrumată de picioarele ei lungi și superbe, iar părul îmi era prins între picioarele ei, nici nu mai auzeam ce spune lumea în jur, nu mai eram sigură dacă mă încurajau pe mine sau pe ea, dacă râdeau de mine… Când s-a terminat, am fost pe undeva ușurată: mi-am pus buzele pe picioarele ei, știind că nu mai îndur vreun chin…
Înainte de luptă mă fardez și mă rujez cu cea mai mare plăcere, dar, știi, după umilința de a șterge cu buzele sudoarea de pe picioarele învingătoarei tale (și te mai și gândești că acele picioare ți-au adus înfrângerea și umilința), dispare orice chef….. Greu de spus de ce continui uneori. Tu ai încuraja pe cineva să mai lupte după o asemenea înfrângere? Nu știu…
O altă prietenă, luptătoare, a pierdut de șapte ori la aceeași adversară. Prietena are 24 de ani, adversara ei – 45… Și am întrebat-o de ce mai luptă cu o asemenea luptătoare, dar mi-a spus: dacă mă provoacă, trebuie să accept, nu pot părea o lașă, deși mereu ajung la înfrângere…..Eu nu aș putea face așa ceva. Poate că-mi cunosc limitele.