Turbez, iar se aud plânsete și e un frig grozav. Cică frigul ne calmează pornirile nebune. Tâmpita aia de Camelia iar face panaramă. Și-o caută cu lumânarea.
-Ia-ți dracului pastilele și lasă-ne să dormim! ! Trezești copilul, curvă proastă! Șșșt, sstt, nani, nani, sssttt… gata, pui! L-ai trezit, dobitoaco! Tu să vii să-l legeni acuma, până adoarme! Dumnezeii mă-tii!… Lăsa-ți-mă în pace! Strig cât vreau. Dacă idioata aia urlă, am și eu voie. Am drepturi, băi, șapcă! Ia-ți copitele de labagiu de pe mine! Futu-ți rasa mă-tii de curvar prost!
***
Tălpile îmi sunt reci și de câte ori vreau să le mișc, simt un cârcel în degete. Niciodată într-un singur deget, niciodată în același.
Nu pot să dorm, e mereu gălăgie. Deși, abia m-am trezit. M-au băgat ei la somn, forțat. Vreau să dorm, dar nu îmi place. Nu în pozițiile astea contorsionate, cum te aruncă ca pe un leș. Chircit. Nu vreau să mă pierd din nou.
E amuzant cum mi se administrează pastile cu pumnul, când tocmai pastilele m-au adus aici. Nu, iar mint. Psihologul ăla chel mă tot presează să-mi recunosc vinovăția. Da, sunt vinovată și îmi vine să îi strig în față. Da, sunt vinovată! Și ce? Cu ce mă ajută, rahat pansat ce ești?
Tot ce vrea, e să elibereze un loc în pavilion. Să fiu încă un caz rezolvat. Ha ha. Să se ducă dracului cu statisticile lor. Indiferent unde mă vor muta, is tot prinsă. Închisă în mintea mea. Legată de tot ce a fost sau de ce trebuia să fie. De toate alegerile făcute, atâtea câte îmi amintesc. Uneori se amestecă gândurile și simt că și cum aș putea să o iau de la capăt. Să șterg tot cu buretele.
Cică îmi pierd controlul și sunt instabilă. Cică abuzul de medicamente nu are legătură cu tendințele mele psihopate. Căcat… Toți vor să mă vindece, când eu nu vreau decât să fiu lăsată în pace. Toți sunt specialiști pe propria mea viață. Fiecare dintre ei crede că știe mai bine cum ar trebui să-mi cresc copilul. De parcă ăsta e loc de crescut un copil.
Nu am mai luat pastile de ceva vreme, mă chinui să îi fentez. Și la cât de leneșe sunt asistentele astea, reușesc să le ascund în buzunarul obrazului stâng. Nu s-au prins până acum. Le e silă să îmi bage mâna în gură, sau poate frică, dracu’ să le ia! Le-aș mușca fără să mă gândesc de două ori.
-Ce face Darius? Cum reușești să ai grijă de el? Te odihnești bine?
Mă odihnesc pe dracu’ dar nu am ce să îi spun nimicului ăsta.
-Mă ajută și fetele, sunt nopți în care doarme cu ele și apuc să mă odihnesc.
-Cu ele? Care ele?
-Cu ele, cu fetele… Alea multe, îmbrăcate în alb, cu șorț.
-Te referi la colegele noastre, infirmierele?
Încuviințez. Calm, lent, sigură pe mine.
În jumătate de oră e masa și doar asta mă interesează acum. Am nevoie de energie pentru criza de după-amiază pe care o am în plan. Am amânat-o de două ori și ocazia potrivită e azi. O să pice iar pe tuta de Camelia, ca data trecută când am ațâțat-o, până a sărit să mă izbească. De acolo a fost simplu. Am pocnit-o direct, scurt, din încheietură. I-am spart nasul. Mă privea ca o vită la tăiere, uimită, cu sângele împrăștiat pe toată fața. A durat câteva secunde până a început să urle. Reacționează greu de la atâtea pastile. Mă gândisem la un moment dat că am pocnit-o degeaba și am riscat câteva zile de izolare, dacă dobitoaca nu începe să facă panaramă. Pierdeam din efect.
-Ema? Mă asculți?
Te ascult, căcat cu ochi, deși mă plictisești fantastic.
-Da, scuze, mă pierdusem. Momentele astea sunt foarte importante pentru mine. Mă regăsesc încet-încet. Sunt atâtea piese, dom’ doctor, mi-e groază. Parcă nu se lipesc cum trebuie.
Rahat. Mă privește neîncrezător. Am sărit calul cu drama. Să mai scad standardele puțin că risc să-mi schimbe tratamentul.
-Mi-e somn. Mă doare capul. Pot să plec? Trebuie să îl hrănesc și pe Darius, nu vreau să stea așa, nemâncat, că nu mai doarme bine dacă se agită.
Mă privește debusolat cu ochii aia miopi, reflectați în lentilele pătate de degetele lui ca niște cârnăciori. Sau viermi. Grași și colcăind, vânând carne proaspătă. Îndesându-se în ea, cum s-ar înfige leșul asta în mine, dacă ar putea. Și eu chiar am treabă, nu e ușor să fii nebun. Veșnic dezorganizat și instabil. E obositor… dar măcar legal, nu mai sunt responsabilă de mine. E treaba lor acum și cu siguranță nu am de gând să le ușurez sarcina…