“Bună, sunt Dana și am 36 de ani. Ba chiar 37 în scurt timp. Îmi place să mă aglomerez mental cu proiecte și idei pe care nu mă las până nu le duc la capăt și trăiesc într-o constantă stare de anxietate că nu voi avea suficient timp să fac tot ce îmi propun. Îmi trăiesc viața la turație maximă și de la o vreme am uitat să mă relaxez. Prefer adesea solitudinea propriilor gânduri deoarece în mare parte a timpului sunt prea obosită mental și emoțional ca să mai pot procesa trăirile altora și aș risca să fiu superficială. Citesc și scriu cât pot de mult în timpul scurt pe care îl am la dispoziție, deoarece o singură viață de trăit mi se pare prea puțin…”
Așa ar suna mesajul meu de bun venit la întâlnirea depresivilor funcționali anonimi sau a inadaptaților contextuali, dacă ar exista așa ceva.
Nu mi-ar fi greu să iau cuvântul, cum nu mi-ar fi greu nici să continui. Să punctez tot ce mă deranjează fără a mă afecta cu adevărat deoarece a mă descoperi și accepta așa cum sunt, nu mai reprezintă de mult o provocare pentru mine.
Da, iubesc cu jumătăți de măsură, căci poate am uitat să o fac din tot sufletul. Probabil am obosit pe parcurs sau uneori, dacă e să fiu sinceră cu mine, m-am plictisit la jumătatea drumului. Trăiesc cu gândul că toate-s trecătoare sau ușor de înlocuit și încerc să nu mă leg emoțional de prea mulți oameni pentru că nu aș avea ce să le ofer. Și nu pentru că trăirile îmi sunt amorțite, ci doar pentru că rar depun efortul de a juca un rol asumat foarte mult timp.
Sunt adesea clovnul de serviciu sau cel care sparge gheața ori de câte ori situația se complică pentru că știu cum este să fii cel care să te simți constant singur sau inadecvat.
În fiecare interacțiune umană la care particip, ofer din mine tot ce simt că îi este necesar la momentul respectiv celui din fața mea. O fac fără regrete și fără teama de a fi greșit înțeleasă pentru că am abandonat de mult ideea că părerea celorlalți contează. Sunt ani de zile de când nu mai mă deranjează dacă aud o bârfă pe seama mea sau dacă primesc un feedback negativ. Sufletul meu e încorsetat într-un ghem paradoxal de indiferență și revoltă, dureri și nepăsare încât nimic din ce aș putea auzi în ceea ce mă privește, nu ar fi ceva nou.
Accept orice părere despre mine, nu aș avea de ce să o contest. Până la urmă nici nu am dreptul căci nu îmi aparține. A te revolta împotriva cuiva care te cataloghează într-un fel ar însemna să dai putere cuiva străin de tine să îți explice care este realitatea ta, prin prisma realității sale. Deci absurd și neconcludent.
Sunt veșnic obosită pe cât sunt de energică. Dorm puțin căci somnul mi se pare o mică moarte care îmi fură dreptul de a simți și experiementa.
Îmi plac provocările mentale, poantele sarcastice și glumele piperate. Libertatea de mișcare și momentele în care întind special coarda la maxim pentru a vedea care sunt limitele celor din jur. Muzica rock și serile petrecute cu prietenii adevărați. Puțini dar faini.
Am constant nevoie de atmosferă relaxată, glumeață și dacă nu o pot obține, o generez. Am pasiuni puternice și idei pentru care aș merge până în pânzele albe. Știu când exagerez și când nu am dreptate dar uneori insist tocmai pentru că îmi doresc ca cineva să reușească să mă convingă de contrariu. Să mă facă să cred în ceva complet opus, să-mi doresc să experimentez ceva față de care m-aș declara în mod normal împotrivă.
Sunt adesea reticentă și încăpățânată. Pasională și uneori agresivă. Dacă-mi permit să-mi doresc ceva cu adevărat, lupt până în pânzele albe.
Nu suport răutatea gratuită și ori de câte ori am avut ocazia am stopat comportamentele agresive sau umilitoare față de cei mai puțin pregătiți să își apere drepturile.
Pot pierde totul într-o secundă, într-o secundă perfect asumată și trăită mental în avans. Lucrurile sunt concepute pentru a suferi modificări și uneori simt nevoia să stric tot pentru a construi de la zero.
La fel cum pot transforma cea mai mare depresie într-un moment de sarcasm și amuzament căci niciodată nu am reușit să fiu prea mult sobră, mai ales în public.
Am avut atâtea momente de cădere încât la început credeam că fiecare dintre ele va fi și ultimul. Că îmi va pune capac și voi ceda. Dar adevărul e că și în cele mai negre perioade, lipsite de perspective și bucurii, am iubit viața în esența ei și nu aș fi acceptat să o pierd iremediabil. Am căpătat în timp capacitatea de a compartimenta durerea și frustrările în sertătașe izolate pe care le deschid cu teamă, rând pe rând, doar pentru a le mai șterge de praf.
Depresia e necesară și trebuie trăită din plin. E singura cale spre cunoașterea propriilor limite și nevoi. Dar gestionarea ei riscă să fie periculoasă dacă momentele și intensitatea lor nu sunt selectate corespunzător. Niciodată prea mult timp, niciodată toată o dată. Ci câte o picătură, câte o linguriță zilnică, până când sufletul devine antrenat și imun.
Mi-aduc aminte că în filmele cu eroi mereu analizam și mă răzgândeam când îmi imaginam că aș fi nevoită să îmi aleg o singură superputere. Oricând aș fi ales nemurirea, indiferent câtă singurătate ar fi adus cu sine sau poate puterea de a reveni în trecut, utilă nu doar pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi anumite momente, în ciuda durerii pe care o aduceau cu ele.
Și ar mai fi fost o superputere care mă atrăgea instant. Cea care îți crea imunitate la durere. Fizică, emoțională, nu avea importanță. Capabilă să te salveze dintr-o mare de neputință și frustrare. Târziu am înțeles, că dintre toate superputerile, aceasta este singura la care avem acces. Pe care putem să o activăm la nevoie și fără de care viața s-ar bloca în primul punct mort.
Nu aș vrea să fiu perfectă. Prea multă presiune să menții standardul. Nu mi-as dori nici măcar să fiu fericită. Mă mulțumesc cu momente de plăcere trecătoare sau satisfacție de moment, deoarece viața este mai mult decât un drum lin spre o destinație liniștită. Și oricât mi-ar fi de greu uneori să mă aflu în propria mea piele, nu aș da-o la schimb pentru nimic, căci nevoia mea de mine este mai mare decât orice falsă senzație mi s-ar prezenta ca fiind alegerea potrivită spre desăvârșire.