Știu, nu sună chiar bine. Încă de la titlu ai tendința să te analizezi puțin și poate ăsta e și scopul. Să ne îndreptăm privirea spre noi atunci când nu ne vede nimeni. Când nu trebuie să impresionăm sau să postăm în persoane elegante, diplomate, atractive, preocupate de aspectul nostru exterior.
Nu, de data aceasta suntem singure în casă. Nemonitorizate, neanalizate, lipsite de compania cuiva pentru care am fi dispuse să ne prezentam într-o manieră favorabilă.
E greu să pui accentul pe tine și să îți oferi valoare dacă întreaga viață ai așteptat confirmare din partea celorlalți. Ai sperat să observe cineva de fiecare dată când te-ai tuns, ți-ai cumpărat o bluză nouă sau manichiura este proaspăt făcută. Că ai slăbit sau că ți-ai facut concediul într-un loc exotic, mult râvnit.
Rămasă singură în casă, singurul loc de unde îți poți oferi o doză de confirmare este oglinda. Dacă analizăm ideea la un nivel mult mai personal, starea noastră de spirit este alertorul în ceea ce privește stima de sine. Senzația pe care o avem când ne gândim la noi înșine, la parcursul nostru și la lucrurile pe care ni le propunem pe mai departe.
Nu este obligatoriu ca mereu să avem planuri atent trasate și acțiuni de amploare. Lucrurile micuțe mișcă lumea în aceeași măsură și contează la fel de mult.
Pentru persoanele active, obișnuite să fie în mișcare de la primele ore ale dimineții, ritualul pregătirii pentru o nouă zi inlcude și micile asterixuri necesare oricărei ieșiri în societate – ingrijire corporala, cosmetică și vestimentație. Ne pregătim să ieșim în lume, uneori să ne cumpărăm o cafea bună de la un coffeshop din apropiere și să purcedem la spre locul unde suntem așteptate. Toate bune și frumoase, dar ce facem când e ziua noastră liberă?
Ne mulțumim cu o cană ciobită de cafea, îmbrăcate în pijamale decolorate? Cocuri ciufulite și fețe cârpite de somn? Paturi nefăcute și camere neaerisite? Cu ce diferă atitudinea noastră din zilele obișnuite cu cea din zilele în care nu suntem în vizorul nimănui?
Ritualul meu de dimineață nu e complicat. Sunt o fire activă și rare sunt zilele în care nu sunt în mișcare de la primele ore ale dimineții. Nu pierd mult timp în fața oglinzii dar nici nu pot trece complet nepăsătoare pe lângă ea. Face parte din rutina zilnică să-mi încep dimineața acordându-mi puțină atenție. Indiferent dacă intenționez să plec din casă sau nu. Ziua mea nu începe până nu mă asigur că mi-am dat “bună ziua” regulamentar.
Chiar dacă mă grăbesc, sunt singura persoană pe care trebuie să o suport constant, în fiecare zi și am nevoie de la primele ore să mă acomodez cu mine și cu stările de spirit care îmi dau târcoale, stări care pot varia într-un spectru larg de la oboseală, la depresie, anxietate, stres, sictir, ciudă, frustrare sau pasiv agresivitate până la (mai rar ce e drept) relaxare, senzație de bucurie, calm, acceptare, liniște interioară. Îmi acord atenție ca și cum nimic din ce simt sau gândesc nu are legătură cu ce urmează să se întâmple.
Nu pot duce la bun sfârșit aproape niciun tip de activitate dacă nu mă simt confortabil în pielea mea și acest confort vine la pachet cu modul în care mă percep. A fi gras, neîngrijit, îmbrăcat în haine vechi, ciufulit sau nespălat, nu este un mod grozav de a-ți începe ziua. Nici măcar dacă intenționezi să îți bei cafeaua singur, închis în casă.
Stările de spirit negative ne accentuează trăsăturile inestetice. Delăsarea te face să pari obosită sau în suferință fizică, comoditatea exagerată te face să proiectezi asupra ta senzația că nu contezi cu adevărat, neglijența denotă stimă de sine scăzută. Și tot ce alegi să arăți determină modul în care vei fi tratat inconștient de către ceilalți.
Oamenii sunt la bază animale de pradă. Generozitatea și empatia sunt veșnic în conflict cu nevoia de competiție și câștigurile personale. Dacă pe ceilalți îi întâmpinăm cu o latură a noastră atent îngrijită, de ce față de noi înșine nu depunem efort?
Acum ceva timp în urmă, obișnuiam să mă prăbușesc de oboseală în zilele libere și să mă bucur de faptul că nu sunt nevoită să comunic cu nimeni anume. Să mă ascund de toată lumea și de cerințele care vin la pachet cu fiecare interacțiune. Veșnic aveam un raft plin cu haine, cu care, cândva, îmi facea plăcere să mă afișez și care între timp se ponosiseră suficient cât să le pot purta doar prin casă. Uzate, decolorate, uneori aproape rupte sau pătate. Cârpe numai bune de aruncat la care nu eram dispusă să renunț, deoarece vedeam doar caracterul practic al experienței. Ce contează cum arăți când ești singur?
Tocmai asta e. Contează. Contează pentru tine, pentru modul în care te accepți și cunoști.
Fă un experiment. Uită de toți cei din jurul tău. Privește-te pentru un minut cu atenție in oglindă. Așa cum ești, cu starea de spirit care ți se reflectă în priviri, în postura corpului, în modul cum respiri și clipești. Spune-mi ce vezi, ce simți, ce crezi tu despre tine? Dacă ceea ce observi e ceva fad, neatrăgător, greoi, fă o schimbare.
Nu trec niciodată mai mult de două luni fără să nu simt nevoia să îmi sortez din haine. Fie ele de casă, fie de stradă. Am depășit de mult stadiul în care să mă mint că dacă anumite piese vestimentare nu fac parte dintre hainele pe care le port în mod curent, le va veni cândva rândul. Sau că voi slăbi și voi intra în blugii din liceu ori că bluzele mulate și cu decolteu adânc sunt cele în care m-aș simți perfect confortabil să ies până la Mega Image. Nu că n-aș ieși decât până la supermarket, dar în timp am început să apreciez mai mult combinația vestimentară casual, comodă și sexy într-o manieră rezervată.
Ideea este că refuz să port cele mai vechi și urâte haine prin casă doar pentru că nu mă vede nimeni sau pentru că e ziua mea de stat la cratiță. Sper să nu ajung în punctul în care să spal vasele pe tocuri, dar până atunci vreau să mă simt nu doar confortabil, ci și decent. Să apuc să port și să uzez hainele și produsele cosmetice pe care le am la îndemână pentru că e posibil ca termenul meu de valabilitate pe acest pământ să fie mai scurt decât perioada lor de garanție.
Photo credit – Adobe stock