Cum îmi planific concediul? – mofturi și nevoi de luat în calul

Am prea puțin timp liber. Prea puține zile în care îmi permit să mă relaxez, insignifiant de puține ocazii în care sa îmi pun în aplicare planurile pe care le amân înainte să devină doar intenții sau doar zgomot de fundal.

Cu 10 ani în urmă, la fel ca majoritatea dintre noi în prima parte a tinereții, eram mult mai încântată de ideea de a călători, decât de detalii precum unde, cu cine, în ce scop.

Puteam să îmi fac bagajul în 15 minute și să fiu sigură că nu am uitat nimic. Mă încânta aventura în sine și mă interesau mai puțin detalii precum cazarea, masa, compania. Mergeam pe premiza că a dormi în cort sau în mașină reprezintă un efort prea mic în comparație cu timpul fain petrecut împreună cu prietenii. Eram conștientă că nu îmi permit mai mult și nici nu încercam să forțez norocul.

Prioritățile mele s-au schimbat după ce am înaintat în vârstă și m-am trezit și în ipostaza de părinte. Joburile solicitante pe care le desfășor, proiectele multiple și ritmul în general alert în care trăim cu toții, m-au determinat să fiu mult mai selectivă față de oamenii cu care îmi petrec timpul și față de locurile în care aleg să fac asta.

Nu sunt o mare cheltuitoare dar dacă aleg să plec de acasă vreau să am parte de confort și liniște. Vreau un pat bun în care să mă pot odihni, o baie decentă și un mediu unde să nu fiu obligată să particip la petrecerile ad-hoc ale altcuiva străin. Nu vreau îmbulzeală și cocălărisme. Nu vreau să suport în preajma-mi persoane de care nu am chef.

Am învățat de-a lungul timpului să fac distincție între ieșirile cu familia și cele cu prietenii. Între reuniunile cu copii și cele fără, și nu mai am răbdare cu cei care le confundă.

Îmi place să stabilesc încă de la început ce fel de ieșire avem în plan. Acesta mi se pare primul pas, cel de la care pornesc căutările pentru un weekend relaxant sau un sejur interesant.

Dacă se merge pe ideea de reuniuni familiale, mă orientez și spre tipologia copiilor care urmează să completeze peisajul. Cred că este extrem de important ca la acest gen de plecări, din ipostaza de părinte, să te asiguri că cei mici sunt compatibili ca vârstă și preocupări. Altfel, vei ajunge să gestionezi situații conflictuale și să suplinești rolul de partener de joacă, ceea ce este posibil să nu îți dorești în cele 2-3 zile libere pe care le-ai planificat cu greu.

Este de asemenea important să dezvolți din timp capacitatea propriului copil de a fi autonom. După vârsta de 5-6 ani, am reușit să mă relaxez cu adevărat în cadrul întâlnirilor cu prietenii, deoarece redusesem la minimum numărul de intervenții pe care eram nevoită să le desfășor pentru a mă asigura că fiică-mea este în siguranță și se simte și în largul ei.

Evident, nu există copil care să nu aibă mofturi sau idei legate de cum ar schimba regulile jocului, dar este indicat să învățăm ca părinți că este în regulă această manifestare. Un copil care se plictisește sau care uneori capătă motive de frustrare, este un copil care va găsi soluții și va veni cu idei noi. Asta atât timp cât adultul îi dă spațiu și posibilitatea de a face acest lucru.

Este important să învățăm copilul să se dezbrace sau îmbrace singur. Să își poată procura o cană de apă la nevoie, să știe unde își poate găsi jucăriile, să fie capabil să se încalțe singur. Astfel nu vom fi nevoiți de fiecare dată să ne deplasăm pentru a-i da o mână de ajutor. Va fi suficientă coordonarea lui de la distanță la nevoie și insuflarea ideii că schimbările mai mari de peisaj necesită informare. Dar nu toate. Nu vreau să fiu perfect pusă la curent cu câte înghițituri de apă a băut sau de câte ori a bătut mingea pe minut. Mă pot preface interesată dar e un consum energetic inutil.

Așa că recunosc, evit să plec la drum cu părinți extra protectivi și implicați până la epuizare în fiecare gest al copilului. Mi se pare obositor și să îi privesc și complet neproductiv pentru dezvoltarea copilului să îi sufli veșnic în ceafă, acumulând frustrări pe care ulterior le verși în conversații interminabile legate de eforturile pe care le depui. Nu vreau să îmi bat joc de timpul meu liber ascutând în buclă cum ești sătul să îl ajuți constant și în același timp să continui să faci asta ca și cum nu există altă soluție.

De asemenea, întâmpin dificultate în a mă simți confortabil cu părinți ai căror copii nu au fost învățați că prezența lor printre adulți nu este necesară, cu atât mai mult cu cât există mai mulți copii, de vârste apropiate care îi cheamă la joacă.

Adulții beau, fumează, uneori înjură sau discută subiecte nepotrivite sau greu de asimilat pentru un suflet în formare. Copiii și pre-adolescenții care sunt nelipsiți de la masa adulților sunt cei care dezvoltă o stimă de sine crescută și o aroganță nejustificată, care ajung să își dea cu părerea legat de subiecte pe care nu le înțeleg, acompaniați în reprezentația lor de părinți care își afișează mândria față de tupeul propriilor odrasle.

Nu vreau să mă înțelegeți greșit. Sau dacă o faceți e ok, încerc doar să vă explic poziția mea. Un bebeluș în brațele mamei în momentele cheie ale dezvoltării sale, se află exact unde trebuie să se afle, dar un copil care a depășit vârsta de 6-7 ani și insistă să își desfășoare activitatea căscând gura la poveștile deplasate ale adulților, nu reprezintă modalitatea mea preferată de a susține o conversație.

Mi-e greu și cu veșnicele negocieri legate de ora de masă sau de culcare. Să văd adulți perfect funcționali cum se justifică în fața odraselor pre-pubere legat de motivația lor de a sta mai mult timp treji decât cei mici. Am avut de-a lungul timpului destul de multe astfel de ieșiri încât să fiu sigură că nu mi le doresc. Că prefer să plecăm doar noi trei decât să rămân blocată într-o stare continuă de iritare și frustrare că nu pot interveni să remediez situația.

În orice cuplu sunt extrem de importante și ieșirile destinate doar adulților. Fie doar în doi, fie în mai mulți dar fără prezența copiilor. Să poți ieși o oră-două la o cafea, să te bucuri de timpul acela fără a te afla constant în alertă pentru a verifica ce face copilul la locul de joacă sau la baie, unde trebuie să îl însoțești. Să pleci un weekend la munte sau la un hotel cu spa și masaj. Să pui la cale o drumeție sau poate doar o mini paranghelie la depărtare de casă. Să îți permiți să te răsfeți și reconectezi cu tine și cu ceilalți.

Avem nevoie de timp al nostru, de idei de dezbătut sau planificat, de lejeritate în exprimare și relaxare mentală. De gânduri care să ne aparțină doar nouă sau de stări sufletești în care să fim doar adulți, nu părinți. De aceea este important ca puținele zile de concediu pe care le avem la dispoziție, să nu se transforme într-o stare de stres suplimentară.

Așa că atunci când mă vedeți că ezit atunci când vine vorba de o plecare în grup, să știți că analizez în detaliu toate situațiile care au potențial perturbator, pentru a pune în balanță dacă se merită efortul și cheltuiala de a mă alătura ideii, sau este necesar să clădesc eu una de la zero cu care să mă simt confortabil.

Vouă ce vă displace cel mai mult la organizarea unui concediu? Care sunt elementele capabile să vă perturbe starea de spirit și să vă facă să ezitați în ceea ce privește planul deja stabilit?