Zilele trecute am împlinit 10 ani de când sunt mamă. Impropriu spus, deoarece nu este vorba despre mine, ci despre ființa faină pe care o am alături de mai bine de un deceniu.
Nu este o realizare personală să fii mamă și nici o obligație social-morală. Este o alegere. Uneori atent analizată, alteori luată în pripă și purtată pe umeri până la epuizare.
Pentru mine a fost o aventură. O oportunitate de a mă descoperi pe sine, pe care nu mi-ar fi putut-o oferi nici un curs de coaching sau dezvoltare personală. O perioadă în care am avut ocazia să cresc împreună cu ea și să triez ce frustrări și neîmpliniri să las în urmă pe parcurs.
Câteodată nu ai habar cum să fii părinte. Nu ai la ce să te raportezi și cei din jur te asaltează cu sfaturi din cărți sau emisiuni tv de duzină. Te bombardează cu acel cum ar trebui să fie care nu se pliază deloc pe realitate. Te judecă în tăcere sau se oferă să te ajute, dar nu când și cum ai avea nevoie în realitate. Pentru că de cele mai multe ori, ajutorul oferit este mai mult despre cel care îl oferă decât despre cel care îl așteaptă cuminte, disperat sau depășit, izolat într-un colț.
Am învățat că o nouă ființă te provoacă la maxim. Te perturbă cu nevoile sale constante și te obosește cu vorbăraia adesea fără sens. Te izolează de cei dragi și te obligă să îți pui pe pauză toate planurile carieristice sau distractive. Te face să te simți nesigură pe tine, neînțeleasă, abandonată și depășită de situație. Neîngrijită și uneori nesemnificativă. Dar nici măcar acest lucru nu reprezintă provocarea supremă.
Cea mai mare provocare este aceea de a înțelege că trebuie să te schimbi. Să te cenzurezi în pornirile agresive, în toanele egoiste, în stările depresive și axate pe inactivitate fizică și cerebrală. Să uiți ce înseamnă un somn de calitate sau o după amiază de lenevit. Să te chinui să le ții pe toate în grafic și totodată să nu uiți de tine.
Când ești mamă, toate temerile se adâncesc. Neputințele și fricile cresc în intensitate. Traumele din copilărie se activează. Ajungi să joci simultan două roluri aflate la polul opus. Cel de copil și cel de părinte. Dacă nu ai avut parte de o copilărie fericită, de susținere și dragoste necondiționată din partea părinților, fiecare pas pe care îl vei face în noul rol va fi nesigur, confuz și greu de asumat.
Te vei judeca pentru fiecare decizie ce pare ulterior neinspirată și pentru fiecare izbucnire necontrolată. Vei aluneca dintr-un rol în altul, încercând să înțelegi impactul acțiunilor tale, până când vei simți că te-ai pierdut pe drum.
Nu vei știi niciodată dacă ești un părinte bun, nici chiar atunci când copilul te privește cu dragoste și se luminează la față când te vede. Pentru că vei simți mereu că ai fi putut mai mult și mai bine dacă te străduiai mai tare.
Recunosc, nu mi-a plăcut prea mult perioada în care Alex era mică și dependentă de mine. Nu mă simțeam confortabil în această ipostază și în mai mult de jumătate din timp, trăiam cu senzația că își va da seama că nu îmi face mereu plăcere să îmi petrec timpul cu ea. Nu pentru că nu ar fi fost un copil extrem de intuitiv, isteț și amuzant, ci pentru că eu nu mă aflam într-un loc în care să fiu ok cu mine.
Nu am știut să mă joc și cel mai probabil nici acum nu știu. Efectuam mecanic manevre repetitive, sperând că va fi ea cea care va abandona jocul. Zona mea de confort era lectura și ori de câte ori puteam, îi citeam povești, îi cream lumi amuzante în care să viseze și îmi plăcea ca pentru fiecare explicație logică pe care i-o ofeream în dorința ei de a descoperi lumea, să contracarez în paralel și cu una amuzantă și ironică pentru a o învăța că viața e mult mai frumoasă când știm să facem glume pe seama dificultăților pe care le întâmpinăm.
M-am enervat adesea și uneori m-am răzbunat pe ea pentru momentele în care mă simțeam neputincioasă și depășită. Dar tot ea este cea care m-a învățat să îmi cer iertare atunci când este cazul și să nu țin ranchiună.
Împreună am descoperit ce înseamnă timp de calitate. Puțin dar fain, axat pe noi și pe nevoile noastre de a împărtăși evenimente și impresii. De a ne face planuri și de a înțelege că unele lucruri care ni se întâmplă nu țin de noi, ci doar modul în care ne raportăm la ele.
Nu i-am creat niciodată imaginea unei lumi bune și umane, n-am vrut să o mint. Am încercat să o îndrum cu exemple spre variante multiple, căci orice poveste are minim două versiuni și nu toți oamenii sunt bine intenționați sau implicați în ceea ce ne privește. Am vorbit despre boli și războaie, abuzuri, trafic de persoane sau consum de droguri, despre băieți sau colege de clasă cu care nu rezonează.
Am învățat în timp să nu mă enervez din orice inconvenient. Să analizez situațiile la rece și să iau decizii abia spre final. Să încerc ca orice ceartă sau pedeapsă să fie un prilej de a învăța împreună și niciodată să nu îi dau senzația că o iubesc mai puțin doar pentru că a greșit.
Am descoperit că micile tragedii sunt asimilate mult mai ușor dacă sunt tratate cu umor și că nu e cazul să dai o adevărată repezentație în public dacă vă recunoașteți reciproc stările și limitele din priviri.
Lucrurile pe care adesea nu le consideram importante au devenit interesante prin ochii ei. Primăvara, plimbările cu bicicleta, desenatul, probatul hainelor, jucăriile de pluș, cântatul la pian sau bălăceala la piscină.
Am înțeles că viața nu e un concurs și timpul petrecut cu cei dragi nu este despre cine are dreptate și care acaparează întreaga conversație, ci despre starea de comoditate și apropiere pe care ți-o imprimă. Că uneori poți spăla vasele mai târziu, doar ca să stai la povești cu o cană de ceai și un castron cu fructe. Că filmele și desenele pe care le-ai văzut deja și riscă să te plictisească la o nouă vizionare, pot deveni relaxante dacă vă amuză aceleași momente și scene.
Și dacă e să îi fiu recunoscătoare pentru ceva, ar fi pentru momentele în care adormeam obosită și mă învelea cu păturica ei, pentru schimburile constante de replici ironico-sarcastice care ne mențin comunicarea veșnic activă, pentru serile când ajung târziu acasă și găsesc vasele sau rufele spălate, pentru dățile când a pregăti împreună o prăjitură nu mi se mai părea plicticos, pentru momentele în care sunt fițoasă și lipsită de chef și știu că o să mă ia de mână spunându-mi să nu mai fiu morocănoasă și să o urmez că știe ea ce are de făcut.
Și astfel au trecut 10 ani. Nu știu dacă mai buni sau nu, dar cu siguranță diferiți. Am pierdut pe drum din libertatea de mișcare, am pus planuri pe pauză și uneori am devenit mai egoistă decât era cazul, dar am câștigat o prietenă faină pe care simt că mă pot baza și alături de care vreau să descopăr lumi noi.
Care a fost cea mai mare provocare pe care aţi întâmpinat-o de-a lungul timpului cu propriul copil?
Dana, ma regasesc in ce ai scris. Pe mine, Dumnezeu m-a provocat, alegand-o pe Feli, din ceata lui de ingerasi buclucasi si trimitand-o sub forma fiicei mele. Cu ea, intre doi baieti, provocarile nu se termina. Ea e “Drama Qween” a casei noastre, dar si piesa cea mai importanta din motorul familiei, fara de care nu am functiona. Pt ca ea, prin felul ei efervescent, ne tine in priza pe toti. Intotdeauna am spus ca sunt o mama de baieti, dar iata ca o fata mi-a dat lumea peste cap. Asta asa, ca sa inteleg ca Dumnezeu e mai mare decat mine si ca el face regulile. Sunt acum ca intr-un carusel, printre calutii care, ba se duc in sus, ba in jos, invartindu-se in jurul meu, concurand intre ei, pe care sa il aleg. Ce provocare e sa aleg! Si ce provocare e sa fiu toata pentru fiecare. Sa fiu fresh, calda si buna, vesnic neobosita si cu chef de joaca. Cu primul, parenting-ul a sunat bine, ca o combinatie din carti si din sfaturile parintilor. Cu al doilea, a fost un slalom intre nervi si calm, oboseala si vinovatie, dezechilibre emotionale, de familie sau de cuplu. Al treilea a venit la pachet cu oboseala cronica si noduri in gat, la inceput, apoi cu gasirea unui echilibru intre toate si toti, lasandu-ma purtata de val, regasindu-ma sau chiar conformandu-ma ca nu exista parenting. Eu am nascut copii si o mama. Cu ei am invatat ca sunt altceva, altcineva. Inca invat. E sublim si e dincolo de cuvinte, nasterea mamei din tine.
Esti minunata! Te admir!
Mulțumesc din suflet pentru ca ai împărtășit cu mine aceste minunate gânduri. Nu pot să îmi imaginez decât la nivel declarativ, ce înseamnă să fii mama pentru trei ființe care așteaptă și merita totul de la tine, dar te felicit pentru stilul și implicarea de care ai dat mereu dovadă. Și dacă te-ai regasit în acest rol, înseamnă că parenting ul pentru tine și-a îndeplinit menirea.