Încă țin minte exact cum era viața la 20 de ani. Cum jonglam cu sentimentele cărora nu reușeam să le dau de cap și mă aflăm constant într-o stare de confuzie mentală și emoțională.
La fel ca toți ceilalți, lăsam impresia că știu ce fac și că ceea ce pun la cale este gândit, analizat și asumat. În realitate mergeam la ghici și îl considerăm instinct. Iar tristețea acelei perioade era conturată de veșnica senzație de singurătate și lipsa de înțelegere din partea celorlalți, fără să realizez că nici eu nu eram interesată de sentimentele și trăirile altora.
Pentru mine, acea perioadă se afla sub asediul egoismului nefiltrat. Al senzației că totul este despre mine, că are cumva legătură cu mine și dacă nu are, e pentru că încă nu mi-am asumat complet rolul pe care urma să îl joc. Voiam să contez pentru ceilalți și să mă poziționez pe primul loc fără să înțeleg măcar că nu există o astfel de ierarhie. La 20 plus e perioada în care concurezi cu ceilalți și refuzi să accepți că ideal e să concurezi doar cu versiunea ta mai slabă.
Încă sunt egoistă, probabil așa voi fi până la final. Dar egoismul din prezent e stârnit de faptul că am învățat să nu mă poziționez pe ultimul loc pentru nimeni. Nu poți forța pe cineva să îți accepte aportul sau valoarea, dar ține de tine să stopezi umilirea, degradarea sau dezinteresul fățiș. Poate nu ești important pentru nimeni, dar asta nu înseamnă că trebuie să te mulțumești cu firmituri.
Cu ani în urmă, gândurile și intențiile păreau ascunse în ceață. Dacă mă întreba cineva ce vreau și cum am de gând să obțin ce mi-am propus, aș fi venit cu zeci de scenarii, atent creionate, doar ca să conving că am luat în calcul toate posibilitățile. Că nimic nu mă poate surprinde. Mai târziu am descoperit că unele lucruri încă te mai pot lua prin surprindere dar fără a avea asupra ta un impact atât de mare. Pentru ca peste ani înveți că orice ți s-ar întâmpla, nu vei rămâne blocat în timp și spațiu pentru totdeauna. Sau cel puțin nu ar trebui, deja am vorbi despre altă sferă.
Acum iubirile sunt altfel. Mai faine, reale, ceva mai practice dar intense. Fatalitatea resimțită cu un deceniu în urmă a îmbrăcat haine comode și își lasă mereu timp de analiză. Suferința nu dispare complet, dar se trăiește altfel. În valuri sau porționată corespunzător astfel încât să poată fi digerată fără a permite clacarea întregului sistem. Intensitatea e mai dulce pentru că e mult mai selectivă. Prieteniile sunt mai rare dar rezistă mult mai mult timp.
Păcat că potențialul ți-l descoperi când fluxul energetic începe subtil să scadă. Păcat că toată energia și curajul pe care îl ai la 20 de ani și care ți-ar permite să pui în practică atâtea idei, este adesea greșit gestionat. Irosit pe distracții la care uneori nici nu vrei să participi dar mergi din reflex, pierdut cu oameni nesemnificativi pe care viața îi triază și te ajută să îl lași în urmă.
Cu cât înaintezi în vârstă cu atât experiența și cunoștințele acumulate te vor susține în ceea ce îți propui dar te vor și împiedica să te aventurezi pe terenuri necunoscute pe care, altădată, ai fi hălăduit fără teamă. E drept, aveai și mai puține lucruri de pierdut și orice eșec era privit cu indulgență datorită maturității necoapte în care te aflai. Acum deciziile sunt atent analizate pentru că orice eșec afectează în realitate mai mult decât propria persoană.
Mi-au trebuit ani mulți până am înțeles ce înseamnă să savurezi o cafea bună, nu doar să o bei ca să te trezești. Să nu îmi pierd timpul cu întâlniri lipsite de scop sau sens, cu persoane față de care nu mă simt confortabil în gândire și manifestări. Să nu îmi bat joc de puținul meu timp liber, dedicându-l unor activități care nu mă satisfac sau interesează.
Am învățat să evit să judec oamenii. Orice poveste are minim două variante și dacă nici una dintre ele nu mă afectează în mod direct, nu sunt responsabilă pentru trăirile și frustrările altuia. Uneori nici măcar atunci când sunt acuzată că i le provoc.
Persoanele blocate în tiparele prestabilite au avut adesea intenția să mă catalogheze ca fiind lipsită de delicatețe pentru simplu fapt că nu vreau să îmi consum energia spunând „da” sau prefăcându-mă că îmi pasă, când chiar nu este cazul.
Prefer să fiu judecată pentru momentele în care fac glume acide sau prezint cu nonșalanță situațiile învelite într-o doză generoasă de umor negru, decât să mă conformez. Sau pentru că refuz să-mi limitez creativitatea verbală la redarea seacă a unor concluzii.
Adesea provoc oamenii să iasă din carapacea lor doar pentru a le arăta ce comod e să fii de partea baricadei unde riști marginalizarea dar poți fi acceptat așa cum ești în realitate. E o situație cu dublu tăiș, dar măcar te asiguri pe drum că nu te pierzi pe ține.
Am învățat că toți greșim și că cele mai normale relații sunt cu cei alături de care învățăm să iertăm.
Timpul care a trecut peste noi ne-a ajutat să ne echilibrăm emoțional deși la schimb, ne lovim tot mai des dezechilibrul mental la care ne supunem singuri ori de câte ori acceptăm să persistăm în situații care ne fac rău. Am învățat să ne controlăm mai bine reacțiile dar am înmagazinat frustrări la care nici nu visam.
Am descoperit cât de importante sunt anumite aspecte ale vieții noastre, abia după ce am experimentat pierderea.
Adesea, am trădat tânăra rebelă care se bătea cu pumnul în piept pentru drepturile sale și am înlocuit-o cu adultul responsabil, dependent de mantre mentale care îl ajută să își țină sub control furia și frustrarea.
Am învățat că nimeni nu este de neînlocuit și că toate relațiile sunt contextuale. Le menținem active atât timp cât ne avantajează, apoi le uităm într-un colț, prăfuite, până se usucă și dispar de la sine.
Am schimbat nevoia de a aparține cuiva cu necesitatea de a mă descoperi pe mine însămi, pentru că atunci când părerile despre noi nu coincid, e bine să ne amintim că pe noi înșine ne cunoaștem dintotdeauna, pe când ceilalți abia încep să ne descopere.
Mă așteptăm să am ceva mai multe regrete legate de anii ce au trecut. În realitate regret faptul că am menajat prea mult sentimentele persoanelor care nu meritau și mi-am ocupat adesea timpul cu multe activități irelevante.
Regret că nu am scris mai mult, râs mai mult și sărbătorit cu sufletul zilele de naștere ce au trecut.
Regret că nu m-am bucurat de momentele frumoase pentru că mă obișnuisem prea mult ca după ele să urmeze reversul medaliei și veșnic pândeam din întuneric momentul fatidic pe care voiam să îl iau eu prin surprindere, nu invers.
Regret că am o singură viață și nu voi apuca să învăț, experimentez și descopăr tot ce mi-aș dori să știu, motiv pentru care nu o să îi pot înțelege cu adevărat niciodată pe cei care se declară veșnic obosiți sau plictisiți.
Așa că da, s-au scurs 15 ani intre cele două borne de control, dar au fost ani de experiente, încercări, victorii și eșecuri, descoperi de sine și frustrări. 15 ani pe care mi-aș fi dorit să îi am puși pe pauză pentru a nu-i pierde definitiv, pentru a nu irosi energia și pozitivismul netot care îți dau aripi.
Așa că afirm cu sinceritate că 15 ani mai târziu, e mult mai bine, dar gandul că au fost necesar atât de mult timp până să învăț ce sa las sa ma afecteze și ce să ignor, e un reminder constant de a avea răbdare cu generațiile care sunt abia la început de drum.