Editura: Bookzone
An apariție: București 2021
Nr. Pagini: 503
Să fie un pact cu diavolul soluția cea mai bună pentru a scăpa de o viață anostă, liniară, prestabilită?
În Franța rustică a anului 1714, Adeline LaRue își dorește mai mult decât să fie soție și mamă într-un sat catolic pierdut printre munți. Addie visează să călătorească, să descopere lucruri noi și cel mai mult dintre toate, tânjește să se simtă stăpână pe propriile decizii. Viața pe care și-o imaginează nu este pentru ea și căsătoria care se aproprie o strânge cu menghina la fiecare pas. Addie ar fi dispusă să facă orice ca să scape dar fuga ei în noapte nu ar face altceva decât să o condamne la un trai mizer și singuratic, iar răul provocat familiei i-ar accentua sentimentul de vinovăție.
“-Addie…
Bătrâna îi rostește numele fără își ridice ochii.
-Câți zei există, Estelle?
-Atâția câte întrebări ai tu, răspunde bătrâna, dar fără urmă de dispreț în voce, iar Addie știe să aștepte, să își țină respirația până când vede că Estelle se înmoaie. {…}
-Străvechii zei or fi măreți, însă nu sunt nici blânzi, nici milostivi. Sunt instabili, neliniștiți precum lumina lunii sau ca apa, ca umbrele furtunii. Dacă insiști să îi chemi, ai grijă ce le ceri și fii gata să plătești prețul cerut. Însă oricâtă disperare sau nevoie te-ar apăsa, să nu te rogi niciodată zeilor care îți răspund după lăsarea întunericului.”
Dar Addie are 17 ani și seara ceremoniei nu mai poate fi amânată. Pactul făcut străbate lumi nevăzute și vine cu o libertate deplină, o nemurire improbabilă dar și cu o singurătate apăsătoare, căci Addie este uitată de oricine o cunoaște din momentul în care o pierde din vedere. Nu își poate spune povestea, nu își poate rosti numele, iar orice semn al existenței sale se șterge o dată cu dispariția ei.
Povestea ne poartă printre 300 de ani de pelerinări și încercări de a o lua zilnic de la capăt, printre iubiri care își pierd atingerea și conversații care nu mai au valoare. Ce folos sa poți face orice, oricând, dacă nu îți poți împărtăși gândurile cu cineva care să-și amintească de tine?
Singurul care și-o amintește mereu este Luc, Întunericul care o așteaptă să-și cedeze sufletul.
“-Ți-am cerut mai mult timp, o viață în libertate…
-Și ți le-am oferit pe amândouă. Degetele lui mângâie piciorul patului. Anul ăsta nu ți-a luat nimic…Ea scoate un sunet înfundat, dar el continuă. Ești întreagă, nu? Nu ești rănită. Nu îmbătrânești. Nu te ofilești. Cât despre libertate, există vreo eliberare mai precisă decât ce ți-am dăruit? O viață fără nicio responsabilitate.
-Știi că nu asta mi-am dorit.
-Nu știai ce îți doreai, spune el aspru, făcând un pas spre ea. Vorbeai doar despre lucrurile pe care nu le voiai. {…} Ai cerut o eternitate și eu am spus nu. Ai implorat și ai stăruit. Îți amintești ce ai zis apoi? Când vorbește iar, vocea lui încă îi aparține, dar ea o aude pe a ei răsunând. “Poți să îmi iei viața când am incheiat cu ea. Poți să îmi iei sufletul când nu îl mai doresc.” Nu a fost oare în interesul meu, în cazul ăsta, să-ți fac viața amară? Să te îndemn spre renunțarea inevitabilă?”
Dar Addie nu este singura care s-a dedat unui târg cu Luc.
Mânat de sentimentul că nu este niciodată de ajuns, sensibil și ușor de rănit, în pragul sinuciderii, Henry Strauss își dorește să fie iubit și acceptat de către cei din jur fără a depune eforturi suplimentare. Și aparent e singurul care își amintește de Addie dar povestea de dragoste ce se înfiripă între cei doi are un termen de valabilitate extrem de scurt.
“Ochii lui Luc par plați, întunecați.
-Adeline, spune el mângâindu-i părul. Va durea și va trece. Așa trec toate.
-Numai noi nu, murmură ea. Apoi spune, parcă pentru sine. Mă bucur că a fost doar un an.
Luc se așează pe scaun, lângă ea.
-Cum a fost iubirea ta umană? A fost tot ce ai visat?
-Nu, spune ea, și este adevărul.
A fost problematică. Dificilă. Minunată, ciudată, înspăimântătoare, fragilă, atât de fragilă, că a durut și a meritat fiecare moment. Nu îi spune asta. Lasă acel “nu” suspendat în aerul dintre ei, îngreunat de presupunerile lui Luc. Ochii lui au o nuanță arogantă de verde.
-Dar Henry nu merită să moară ca să dovedești că ai avut dreptate.”
Noul târg setat pentru a salva viața lui Henry accentuează Adelinei ideea că sufletul său nu mai aparține de mult umanității. Că este mai mult a lumii nevăzute decât a celor dintr-un trup cu ea și că tot ce își dorește dupa sute de ani de libertate, este să poate lăsa o amintire în urma ei. Un semn al existenței sale. O poveste care să permită oricui să o cunoască fără a bănui că e mai mult decât o ficțiune.
“Are ochii de un verde care lucește de triumf.
A avut 300 de ani la dispoziție să îi deprindă culoarea stărilor de spirit. Le cunoaște deja pe toate, semnificația fiecărei nuanțe, îi cunoaște firea, dorințele și gândurile, doar studiindu-i ochii. Se minunează că, în aceeași perioadă, el nu a învățat niciodată să îi citească pe ai ei. {…}
Când îl privește, se gândește la toate lucrurile pe care i le-ar spune ochii ei. Că a făcut o mare greșeală. Că diavolul poate se află în detalii, dar el a trecut cu vederea unul esențial. {…}
Dar dacă a învățat ceva de la el, aceea este răbdarea. Așa că Addie nu pomenește despre noul joc, noile reguli, noua bătălie.
Zâmbește și pune cartea înapoi pe raft.
Și îl urmează în întuneric.”
O carte care mi-a plăcut prin capacitatea ei de a mă purta într-o lume de visare, o lume a posibilităților infinite dacă îndrăznești să ceri ce îți dorești și să accepți ideea că pentru orice avantaj primit există o consecință care schimbă regulile jocului. Dar pentru asta ar trebui să te asiguri că îți cunoști limitările și slăbiciunile și că poți fi pregătit oricând să pierzi.