Doar o poză de buletin

Era ceva în modul în care o privea. Fix și ușor pofticios, dar plin de tandrețe. Zâmbitor. Ca și cum nu exista plăcere mai mare decât să îi exploreze cu privirea contururile ascuțite. Ori de câte ori se întâlneau, avea senzația că i se face brusc cald, ca într-o încăpere micuță, cu geamurile larg deschise dar orientate spre soare, peste care se răspândea un iz de vacanță și promisiuni deșarte.

Niciodată nu era prea ocupat pentru ea, niciodată nu era pe fugă. Stătea în preajma ei atât timp cât ea îi cerea asta, sau măcar lăsa să se înțeleagă că ar avea nevoie de prezența lui. Intruziv doar prin sfera propriilor gânduri, în sinea lui se abținea să nu o posede de la prima vedere. Rar își permitea să se dezlănțuie în preajma ei. Avea ceva ce îl așeza rapid la locul lui, punându-l în situația de a învăța să se controleze, de a gravita în jurul ei cu porția. Iar el, afișa un zâmbet reținut în colțul gurii, care lăsa să se înțeleagă că are suficientă răbdare de a-și duce la bun sfârșit lupta strategică a cărei pradă de război ar fi fost surâsul ei destins.

Învățase că trebuie să profite de orice moment. Ea nu zăbovea mult. Venea și pleca ca o boare dureroasă, lăsând în urma ei doar neputință și abandon. Se încărca energetic din suflul lui și îl lăsa așteptând următoarea întâlnire, ca un înecat care are disperată nevoie de o gură de oxigen. Treceau ani și povestea se repeta cu regularitate. El prea iubitor de ea, ea prea îndrăgostită de sine.

Încă din prima seară, acolo în jurul băncuțelor improvizate din spatele parcului, simțise că nu își dorea decât să soarbă din sticla de vodkă, pasată în cerc de la unul la altul, în care cu câteva secunde în urmă, ea își lăsase saliva. Felul în care îi acorda atenție, îl făcuse să creadă că poate e singură și ar avea o șansă să o obțină fără a o fura altuia. Fără a o lua cu sufletul și trupul încărcat de emoția altcuiva. Ceea ce nu știa el atunci, era că ea nu aparținea nimănui. Lăsa bucățele din propriul destin împrăștiate peste inimi agitate, dar se retrăgea lal fel de ușor cum apăruse.

Râseseră ca doi nebuni în seara aia. O urmase peste tot ca un cavaler puternic și neînfricat. Aburii alcoolului rupseseră barierele clădite între doi necunoscuți și îi transformaseră rapid în   parteneri de fărădelegi. Îl cucerise cu totul de la primul sărut și simțise că nu avea altă șansă decât să se supună. Să curgă prin ea ca un metal lichid, prăvălit și sedimentat peste sufletul ei dornic.

O lăsase să își facă numărul, să îi povestească câte în lună și în stele. Îi permisese în tăcere să o privească și apoi să îl întrebe candid, de ce o privește așa? Nu intuia cum o vede el. Voia să îi descrie modul în care se reflecta lumina în părul ei roșcat și des sau cutele finele din jurul ochilor care se formau chiar și la cel mai mic surâs. Nu avea habar ce desfătare era pentru el să îi simtă degetele lungi și fine atingându-i mâna atunci când se chinuia să își aprindă țigara de la bricheta lui. Să îi ferească văpaia de vânt și ploaie, așa cum o ferea și pe ea de sine, acoperind-o cu propriul trup. O adora chiar dacă se ferea să râdă, ca și cum acel ceva blocat în interiorul ei, refuza să fie scos la suprafață, ci alegea să zacă ruginit pe podeaua creierului îmbibat de gânduri negre.

Știa că nu poate să îi ceară nimic și nici nu o făcea. Doar apărea în preajma-i când o simțea singuratică și împachetată în depresie. O sălta de jos și o ridica până la nivelul său, apoi cobora ușor două trepte ca să îi permită ei să strălucească mai tare. Dar umbra neagră care o urmărea peste tot, venea în galop din urmă, pregătită să ucidă în fașă un sentiment ce i se refuza existența.

Anii trecuseră unul peste altul. Ea se îngrășase puțin, el începuse să chelească. Se întâlneau întâmplător în cele mai nepotrivite perioade ale vieții. Desincronizați și flămânzi de iubire. Era ca o flamă veche care se aprindea instant la fiecare frecuș nevinovat și le provoca apoi nopți întregi de insomnie. Oricât ar fi trecut timpul, el își trăia viața dezorganizat în așteptarea ei. Spera ca măcar o data să aibă puterea să o convingă să rămână.

Încercase toate tertipurile. Îi apărea brusc în prag, după luni de absență, cu cărți pe care știa că i-ar plăcea să le citească, ca și cum promisese că va trece în vizită cu o seară înainte. Îi trimitea sms-uri la ore fixe, în toiul nopții, doar ca să o facă să zâmbească printre perne. Se comporta ca și cum între ei nu existau pauze temporale, ca și când timpul nu lăsa urme pe trupurile și mințile lor. O dată își dăduse ora înapoi la ceasul micuț de pe masa de lucru, doar cât să o păcălească să piardă troleul. Să rămână încă o noapte la el, dormind agitată în brațele care o strângeau ca pe ceva pe care știa că nu avea să îl mai revadă pentru mult timp. Și chiar așa fusese… o revăzuse 3 ani mai târziu, în metrou la Unirii. Tocmai în ziua în care se pregătea să afle dacă este însărcinată. El nu avea de unde să știe asta. Deși nu l-ar fi deranjat. Stația cursese mult prea rapid, umplând golurile dintre ei cu priviri jenate. Nu își vorbiseră prea multe, nu avea sens. Nu era nevoie să o audă rostind cuvinte banale despre activități zilnice sau planuri în curs de realizare. Era suficient să o simtă aproape și să și-o însușească celulă cu celulă, până când ea îi făcuse semn cu capul că urmează să coboare la prima stație.

Modul în care îi zâmbise când, în aglomerația provocată, se sprijiniseră amândoi de aceeași bară, cu mâinile unite ca pentru rugăciune, îi chinuiau ființa lăuntrică, reducând-o la un boț de carne tremurândă și rece. Dispăruse la următoarea stație lăsând în urma ei o inimă sfâșiată și un miros vag de ambră, care îi persistase în minte în următorii ani.

Ținea o poză de a ei, de pe vremea liceului, în portofelul vârât în buzunarul de la spate al pantalonilor. Amuzant era că își pierduse de câteva ori actele, dar poza micuță și îndoită într-un capăt, ramânsese fixată acolo, așteptând. Îi amintea de vremurile când chiuleau de la scoală ca să se refugieze în sala de cinema îmbâcsită de miros de tutun și mucegai, doar ca să vadă un film prost împreună. De glumele lor și numai ale lor la care râdeau pe înfundate în timp ce toți ceilalți îi considerau nebuni. De prima după-amiaza petrecută împreună, când ea se decisese să urce sus la el, acasă. De modul în care tremurase ca o frunză la atingerea lui. De mișcările tandre care evitau să o profaneze, deși se abținea cu greu să nu o absoarbă cu totul. De pandantivul cu cruce pe care ea îl rugase să îl dea jos de la gât, pentru că nu suporta să îl vadă zbătându-se agitat deasupra pentagramei sale. De zâmbetul pe care el îl acoperise cu un sărut, când alesese să își renege propria credință pentru ea.

Poza își regăsise stăpâna ani mai târziu. Se reuniseră într-o cămăruță pe jumătate goală pe care el se chinuise să o pregătească pentru vizita ei. Un spațiu în care nu avusese niciodată nevoie decât de strictul necesar până în momentul în care o primise pe ea acolo. Apoi toate lucrurile devenise irelevante. Le permitea să existe în spațiul strâmt, doar pentru că ea și le dorea. Lui nu îi trebuia decât mirosul ei întipărit în pielea-i caldă și gustul de coacăze mentolate imprimat în săruturile moi, răspândite de-a lungul coastelor. Acolo unde se ascundea zbârcită o inimă micuță și rece ce prindea puls doar când o simțea înlănțuită în jurul lui.

O privea cum doarme ori de câte ori avea ocazia. Era singura manieră de a și-o întipări în minte pentru mai târziu. Îi ceruse, ca măcar acum, după atâția ani, să le dea o șansă. Simțea că ea ar fi vrut, dar ceva o reținea. Știa că nu îl va iubi niciodată la fel de intens, dar s-ar fi mulțumit și cu mai puțin. Pusese capăt unei relații lungi, doar ca să aibă șansa de a o primi în vizită. Iubita de atunci îi râsese în față: Știi că are un copil, nu? Și știi că nu rămâne… Copilul nostru… nu l-ai vrut… Îl vrei pe-al altuia? El o privise ca prin ceață și îi răspunse ca și cum și-ar fi răspuns singur, îmbărbătându-se în oglindă. Normal că-l vreau, că e al ei…

Păcat că nu rămânsese nici de această dată. Se încărcase pozitiv din iubirea lui și își luase tălpășiță așa cum venise, brusc și fară menajamente. Îl lăsase singur și părăsit, închis în cămăruța aproape goală, așteptând zile întregi un semn de la ea. Nu își mai punea problema de ce alesese să nu revină. Știa scenariul, se izbise de el de mult prea multe ori. 

Poza zăcea în continuare într-un colț de portofel, dar peste ea trona o factură veche și inutilă, ca o iubire pierdută și regăsită de atâtea ori încât își rătăcise din culoare. Râmânsese doar vina care trona peste restul răsuflat de amintiri, ori de câte ori îi revenea în minte mirosul pielii ei.

*Photo credit – unsplash.com / Yuvraj Singh