Dacă există o carte care reușește să vorbească despre emoții fără să devină melodramatică, aceea este tocmai “Migdala” de Sohn Won-pyung.
Cartea pornește de la o premisă clinică: un băiat care nu poate simți emoțiile așa cum le simt ceilalți și care totuși ajunge să fie o scriere surprinzător de caldă și umană.
Povestea îl urmărește pe Yunjae, un adolescent diagnosticat cu alexitimie, o afecțiune care îl împiedică să recunoască și să exprime emoții. Cauza este legată de amigdala cerebrală, „migdala” din titlu, partea creierului responsabilă pentru procesarea fricii și a emoțiilor. Din cauza acestei condiții, Yunjae pare rece, indiferent și aproape robotic în ochii celor din jur. Nu reacționează corect din punct de vedere social, nu plânge, nu se entuziasmează și nu înțelege foarte bine ce simt ceilalți oameni.
Romanul nu punctează o dramă medicală și nici nu insistă pe ideea de analiză psihologică. Mai degrabă este o poveste despre conexiune, despre singurătate și despre felul în care oamenii încearcă să se apropie unii de alții, chiar și atunci când nu știu cum.
Stilul este destul de minimalist. Direct, lipsit de înflorituri inutile, descrieri obositoare sau monologuri dramatice. Totul este relatat simplu, cu o tentă de neutralitate, ceea ce funcționează perfect pentru perspectiva lui Yunjae. E un stil care poate părea rece la început, dar după câteva capitole devine incredibil de eficient.
Personajele sunt construite foarte bine.. Yunjae este genul de personaj care nu încearcă să fie simpatic și nici nu joacă rolul de geniu neînțeles. Este doar vulnerabil într-un mod discret, iar evoluția lui este subtilă și realistă.
În contrast cu el apare Gon, unul dintre cele mai intense personaje din carte – impulsiv, violent și imprevizibil. Relația dintre cei doi devine centrul emoțional al romanului și probabil cea mai memorabilă parte a poveștii. Prietenia lor nu este perfectă și nici idealizată, dar tocmai de aceea pare autentică. Gon funcționează ca o explozie de emoții pe care Yunjae încearcă să o înțeleagă, iar dinamica lor dă cărții multă energie.
Și personajele secundare au un rol important. Mama și bunica lui Yunjae sunt prezențe emoționante care încearcă constant să îl pregătească pentru o lume care nu are răbdare cu oamenii diferiți. În multe momente, cartea vorbește indirect despre presiunea socială de a funcționa normal și despre cât de repede sunt etichetați cei care nu se comportă conform așteptărilor.
Cartea are capacitatea de a pune întrebări incomode precum ce înseamnă, de fapt, să fii normal? Putem învăța emoțiile sau ele trebuie simțite instinctiv? Cât de mult depinde umanitatea noastră de capacitatea de a empatiza?
Există anumite momente din poveste în care schimbările de ritm pot părea abrupte. De asemenea sunt situații în care mi-aș fi dorit mai multă profunzime din partea unor personaje secundare. Cu toate acestea, romanul are o identitate foarte clară și o atmosferă aparte, datorată sensibilității cu care vorbește despre izolare și apropiere.
Dacă preferați poveștile introspective în stil asiatic contemporan,, „Migdala” merită cu siguranță descoperită.