Am terminat această carte și încă nu m-am hotărât dacă mi-a plăcut sau m-a frustrat. Probabil ambele și asta pentru că e genul ăla de carte care te ține în priză tocmai pentru că apasă sacadat în locuri în care ai fost ca și copil și ai ajuns ca părinte.
Pe scurt, romanul urmărește copilăria și adolescența lui Annie, într-o relație extrem de apropiată cu mama ei la început, aproape sufocant de apropiată. Mama e centrul universului: o învață tot, o modelează, o protejează, o înveselește și o înconjoară cu tandrețe. Doar că, pe măsură ce Annie crește, începe inevitabilul proces de desprindere și nu e deloc lin. E o ruptură abruptă, rece, dureroasă, care vine mai ales din lucruri nespuse.
Aici m-a lovit pe mine. Ca mamă, a fost frustrant să asist la degradarea relației. Pentru că mama nu e „rea”. Lucrurile pe care le face nu sunt greșite, dar ratează exact acele explicații mici, esențiale care ar fi ajutat-o pe Annie să înțeleagă că așteptările sunt altele. Atât din partea mamei, cât și din partea societății.
Mizând pe legătura strânsă din trecut, mama nu verbalizează transformările, nu traduce emoțiile, nu ține pasul cu schimbarea fetei și toate golurile acumulate devin, încet, prăpastii.
Annie, în schimb, trece de la adorare la respingere aproape într-un mod violent. Își construiește identitatea în opoziție, devine distantă, ironică, uneori chiar crudă cu propria mamă. E genul de maturizare care nu negociază, ci răzbună.
Mi s-a părut extrem de actuală cartea, deși e atribuită altor timpuri. Ironia este că și azi, în ciuda educației moderne, fix aici ne împiedicăm: nu în marile greșeli, ci în lipsa comunicării, în presupunerea că „va înțelege copilul când va crește”. În faptul că nu explicăm schimbările, emoțiile, nu punem limite și nu echilibrăm frustrările. Și uneori rupturile apar nu pentru că am greșit evident, ci pentru că n-am spus la timp ce trebuia spus.
Cartea e scrisă într-un stil accesibil, dar intens. Nu are dramatism exagerat, dar debordează de o tensiune constantă, mocnită. Relația mamă-fiică e scrisă atât de intim, încât te face să te întrebi, inevitabil: eu unde sunt în povestea asta? Sau mai mult de atât: eu ce fel de părinte sunt?