Prins între două vieți, copiii cu părinți divorțați

Decizia de a divorța nu este niciodată ușoară, mai ales când există un copil la mijloc. Sau mai mulți. Cu cât mai multe suflete depind de noi pentru a-și menține starea emoțională și mentală pe linia de plutire, cu atât mai dificil devine să-ți asumi această hotărâre.

De asemenea, factorul material care vizează întreținerea copiilor după divorț, are și el un rol extrem de important. Ne păcălim singuri crezând că o pensie alimentară sau stabilirea unei sume lunare de comun acord, sunt ușor de gestionat.

Prioritățile pe care le-am fi avut în ceea ce privește alocarea anumitor fonduri pentru nevoile copilului, după divorț ajung să fie dezbătute din prisme diferite. Cel care este solicitat să pluseze cu o anumită sumă de bani pentru a acoperi proiecte neprevăzute (tabere, excursii, cursuri de dans sau informatică) riscă să nu fie mereu de acord cu propunerea făcută. Este și firesc într-un fel, mai ales dacă vine din partea părintelui cu care copilul locuiește în cea mai mare parte a timpului. Pentru părintele numărul doi devine dificil să țină pasul cu toate nevoile și așteptările pe care copilul le aduce în discuție, când reuniunea dintre ei este pasageră. Îngrijirea unui copil cu toate nevoile, obligațiile sau  pretențiile pe care le ridică câteodată pentru a se menține în rând cu colegii de clasă și prietenii săi, pot fi considerate neimportante pentru părintele care își petrece mai puțin timp cu acesta.

În afara sferei materiale, există alte aspecte cu impact emoțional și mai mare.

Procesul de a-i explica copilului de ce toate lucrurile cu care era obișnuit, se vor schimba și de a face asta într-o manieră în care acesta să asimileze în timp informația pentru a nu fi tentat să deraieze pe o pistă autodistructivă, este un proces anevoios.

Tendința spre revoltă împotriva părintelui cu care acesta alege să plece sau este nevoit să rămână este firescă deoarece întrega schimbare, atât de decor cât și din punct de vedere organizatoric, îi perturbă echilibrul și așa fragil. Scoaterea în afara zonei de confort fără a fi capabil de a înțelege de ce și pentru ce, generează reacții normale de furie și frustrare.

Sentimentul de vinovăție resimțit de părintele cu care copilul locuiește este întărit de momentele în care observă că acesta este marginalizat sau compătimit de către cei care consideră că decizia părinților de a divorța este una egoistă, incapabilă de a se axa pe imaginea de ansamblu și pe modul în care copilul este afectat.

Cea mai mare provocarea a părintelui rămas singur și cu un copil în grijă, este aceea de a suplini toate rolurile care lipsesc. De a-și găsi timp atunci când pur și simplu nu mai are. De a apela la resurse energetice de care nu era conștient pentru momentele în care simte că își pierde răbdarea.

Mulți părinți împing lucrurile la extrem în dorința de a înăbuși sentimentul de vinovăție pe care îl resimt pentru situația creată, sentiment ce poate fi uneori exploatat de către copilul care încet-încet, învață să manipuleze lucrurile în favoarea sa.

Plimbatul între două case poate declanșa anumite schimbări de comportament și ieșiri necontrolate. Locul în care va sta mai puțin și unde implicit se vor aplica mai puține reguli pentru a compensa lipsa de timp petrecut împreună, va deveni ca un fel de etalon pe care copilul îl va menționa de fiecare dată când acasă nu îi mai convine ceva. „Dincolo este mai bine, nu există atâtea reguli. Acolo mă culc la ce oră vreau eu. Nu trebuie să mănânc dacă nu am chef. Temele se pot face și mai târziu…”

Astfel de atitudini pun presiune pe relația dintre cei doi părinți divorțați. Având oricum parte de o comunicare deficitară din cauza situației în care se regăsesc, uneori singurul mijloc de interacțiune de care dispun, este copilul, de aceea este foarte importantă maniera în care acesta gestionează situația. Un copil care a acumulat suficiente frustrări din cauza poziției în care se regăsește adesea, va avea tendința de a pune paie pe foc ori de câte ori va avea ocazia, în încercarea de a se simți răzbunat. Un copil căruia i s-a insuflat în timp sentimentul de respect, intimitate, asumare datorită atitudinii responsabile și mature a adulților care l-au crescut, își va dezvolta singur mecanisme de protecție care includ separarea și restrângerea din punct de vedere al impactului negativ al celor două lumi în care trăiește.

Copiii crescuți în relații care s-au destrămat, tind să se maturizeze mult mai repede. Necesitatea de a ține pasul cu schimbările la care este uneori încurajat să participe, alteori forțat de împrejurări, îl ajută să își dezvolte metode noi de a identifica soluții. Totodată provocarea constă în maniera în care acesta începe să înțeleagă și să relaționeze cu cei din jur. Atunci când ai un singur părinte la dispoziție ești mult mai atent și concentrat pe reacțiile, nevoile și comportamentul acestuia deoarece nu ai alt adult la schimb cu care să colaborezi în cazul în care acesta nu se ridică la nivelul așteptărilor tale.

Este extrem de important ca decizia luată de adulți să fie asumată de ambele părți. Astfel se evită un consum inutil de energie, care poate fi mai degrabă axat pe timp de calitate petrecut cu propriul copil. O regulă de bun simț ar fi aceea de a nu plimba vorba dintr-o gospodărie în altă. Oricât de tentați am fi uneori să aflăm detalii legate de activitatea fostului sau fostei soții, o decizie inspirată ar fi aceea de a nu pune presiune pe copil pentru a ne furniza material de bârfă.

Sărbătorile, zilele de naștere, vacanțele, pot reprezenta, de asemenea, o provocare din punct de vedere organizatoric. Împărțit între două case, două mese festive, două programe diferite, copilul se poate bucura cu adevărat de aceste evenimente, atât timp cât parinții sunt capabili să colaboreze, fără a face tot posibilul să transforme orice discuție sau negociere în ceva ce îi afectează doar pe ei.

Majoritatea copiilor care trăiesc cu un singur părinte și care fac parte din categoria celor care li s-au insuflat anumite valori, sunt copiii care știu să aprecieze eforturile celor din jur și acceptă de mici ideea că ajutorul dat în gospodărie este extrem de important. Totodată, ei sunt aceia care vor pune la îndoială toate relațiile pe care le vor avea de-a lungul timpului și le vor analiza prin prisma noțiunilor de durabil / trecător, important / superficial, practic / nereaslist.

Sunt cei care în mare parte nu vor crede în iubire adevărată, relații de durată sau jumătatea perfectă, deoarece știu că se poate și altfel. Sunt adulții de mâine care vor analiza cu atenție ideea de a da naștere unei ființe, știind câtă implicare necesită această decizie. Cei care vor păstra ascuns în suflet, sentimentul de diferit, uneori incomplet, adesea circumspect față de intențiile celor din jur.

Nu există un motiv real pentru care copiii proveniți dintr-un divorț ar trebui să fie compătimiți sau în mod absurd, marginalizați, la fel cum nu trebuie blamați sau criticați părinții care își asumă separarea. O relație în care doi adulți sunt veșnic nefericiți se resfrânge cu o putere mult mai mare asupra copiilor decât un divorț amiabil, acceptat de ambele părți. E drept, puține divorțuri sunt așa. Majoritatea sunt încărcate de ranchiună, frustrare, ură și dorințe de răzbunare, care aproape întotdeauna reușesc să rănească copilul mai mult decât părintele care este vizat.

Deci la finalul zilei, nu divorțul este problema, ci atitudinea pe care o adoptăm ca și aduti atunci când nu vrem să recunoaștem că unele relațiii nu sunt făcute să dureze. Victimizarea nu e o soluție, câteodată nici măcar o problemă. Din păcate, pentru foarte mulți dintre noi, victimizarea a devenit un mod de viață nociv, distructiv, în care preferăm să îi tărâm și pe ceilalți în prăpastia disperării, decât să pășim singuri prin întunericul din care refuzăm să ieșim.

*Credit photo – Adobe Stock Images – by fizkes