De mai bine de două ore îmi tot verific telefonul. Aștept mesajul de confirmare din partea curierului. Azi ar trebui să îmi sosească coletul. M-am decis greu dacă să îi cumpăr sau nu. Timp de aproape o săptămână, m-am trezit cu gândul ăsta, stresându-mă să îi știu uitați, în coșul de  cumpărături on-line și nu reușeam să îmi desprind gândul de la ei. Analizăm pe fundal dacă merită cheltuiala. Zăceau luați prizonieri pe site și Dumnezeu mi-e martor că am renunțat la idee de zeci de ori. Și tot de atâtea ori m-am răzgândit, pregătindu-mă să trimit comanda. Nu părea o urgență și cu atât mai puțin o prioritate, iar eu cam așa am ajuns să funcționez. După o piramidă a urgențelor și priorităților, care în mare parte nu îmi aparțin. Mă pregătisem solemn să fiu luată în ras de Ilinca și totuși replica ei mă cam iritase.

-Hai, pe bune, mutter! Serios? Altceva n-ai găsit? Ceva mai, gen, clasic, știi ce zic? Îs criminali, nu zic nu, dar nu pentru 45 plus. Mai bine vezi dacă au mărimea 37, că și așa nu am mai făcut de mult cumpărături. Aruncase replica ca și cum la 46 de ani nu mai contam și dispăruse lăsând în urmă un iz de mosc în care zăceau îmbibate speranțele mele prăbușite.

Ceea ce nu știe Ilinca, sau ce se preface că uită cu desăvârșire, este tocmai faptul că tinerețea nu fusese inventată de curând. E drept, am evitat întotdeauna să îi povestesc aventurile din perioada mea cea mai intensă, care acum, în timp ce dau scroll pe site, pare de mult apusă.  Seri prin cluburi de motociciliști, băute până dimineață, chiuluri de la seminarii pentru a prinde un pui de somn, cât să-mi permit să o iau de la capăt în seara următoare. Nopți de sex neinspirat și dimineți în care mă furișăm înainte ca el să se trezească, doar pentru a evita discuțiile despre o posibilă reîntâlnire. Nu era cazul ca Ilinca să le afle. N-ar fi ajutat-o cu nimic și cu siguranță nici pe mine.

Sorb o gură de cafea. E rece și amară. Probabil doar așa pot fi cafelele după o anumită vârstă. De umplutură. Nu e vina Ilincăi că mă cunoaște ca fiind o femeie fadă și neinteresantă. Pe de altă parte, nici eu nu știu cum am ajuns în ipostaza asta. E ca și cum am renunțat la mine de la an la an și mi-am însușit rolul de mamă și soție, până nu m-am mai regăsit pe mine. Am renunțat la machiajul fumuriu întărit cu dermatograf negru, pentru prepararea a două feluri de mâncare la prânz. Am schimbat coama de păr lung și roșu, cu o frizură spălăcită și ușor de întreținut. Am înlocuit pantalonii mulați de piele și bocancii cu ținte, pe blugi comozi și adidași cu talpă de spumă. Totul pentru a mă mișca mai ușor, pentru a fi la dispoziția lor atunci când îmi solicitau ajutorul. Pentru a alerga între serviciu și afterschool-ul plătit cu greu, între orele de înot și dansurile moderne, între supermarketuri și locuri de joacă. Acum par ofilită și depășită de situație, probabil pentru că nu mai sunt așa de sprintenă. Pentru generația tânără, am expirat de mult și cel mai util ar fi fost să mă descompun în liniște, fără să emit pretenții.

O privesc de multe ori cum își înghite comentariile păstrând o vagă urmă de bun simț, poate pentru că preconizează că riscă să aibă de pierdut dacă mă contrează prea mult. Adevărul e că eu sunt de vină. Am acceptat rolul ăsta, m-am mulțumit cu câteva firmituri aruncate la nimereală. Într-un fel sau altul, mi-am făcut-o cu mâna mea.

Mereu era vremea altcuiva și trebuia să mai am un pic de răbdare. Mi-am dus mereu sarcinile la bun sfârșit pentru că așa mi-e stilul, să finalizez ce am început. Și am ridicat obligațiile zilnice la loc de țel suprem pentru a-mi alimenta falsa impresie că contez. Cu timpul, emoțional, am devenit delăsătoare. Amorțită.  Nu mai mă entuziasmez de nimic. Nu am de ce. Cred că între timp am devenit imună. Atât la bucuriile altora, cât și la cele care mă vizează direct. Prefer să le ascund și le analizez în liniște, ca pe un pahar bun de roze, asezonat cu o baie fierbinte și o carte cu crime.

Dar perechea asta de bocanci mă obsedează… Parcă mă strigă dintr-un colț îndepărtat al minții mele rebele și îmi reactivează partea aceea, vibrantă, care a refuzat să moară o dată cu săptămânala curățenie sau cu plata regulată a facturilor.

Cu doi ani în urmă, la fel resimțisem decizia de a-mi cumpăra la mâna a doua, o mașină a cărei culoare îmi displăcuse profund. Un roșu intens ce ieșea în evidență, menit să îmi accentueze inadaptarea. Nu mă visasem vreodată proprietara unui autoturism. Ai mei nu avuseseră. Nu știau nici să conducă și nici nu își doriseră să învețe. Nu îi vedeau rostul. Erau obișnuiți să-și care sacoșele pe jos, cu brațele încordate și bombănind, ori de câte ori stocul de produse trebuia  refăcut. Le urmasem mulți ani exemplul și de la an la an, părea tot mai clar că nu va fi niciodată momentul în care să îmi fac un upgrade de la abonamentul de autobuz la permisul de șofer. Când, în sfârșit, l-am luat, nu am simțit ușurarea pe care o așteptam. Alergam în toate direcțiile ca și până atunci. Visul meu de hoinăreală rămânsese pus tot pe pauză. Mașinuța fusese mai mult un moft, ceva care trebuia bifat pentru a-mi demonstra că încă mai am un zvâc. Costurile oricum nu îmi permiteau să o utilizez prea des. Mai mult la urgențe. Aparent când era vorba de ce îmi doream eu, toate ajungeau pe lista de așteptare. La fel și cu bocancii ăștia fantastici, criminali, cum îi numise Ilinca. Poate avea dreptate, nu erau pentru mine, dar tocmai de aia o să îi comand.

Rapid, înainte să mă răzgândesc din nou. Adaugă în coș, finalizează comanda, comandă înregistrată. Gata! Singura manieră de a anula comanda, ar fi fost să îi sun și să le zic. Dar nu-mi plăcea să vorbesc la telefon, deci ideea ieșea din discuție. Mai rămânea să pun curierul pe drumuri degeaba, doar ca să îl informez personal că nu-s dispusă să ridic coletul. Nici asta nu era posibil, nu îmi permite bunul simt. Asta e, o să-i achit și o să-i port.

Comanda dvs. va fi livrată…

Câteodată mă gândesc cum ar fi să las totul baltă, să îmi împachetez într-un rucsac câteva haine și obiecte personale, ca în anii de facultate când făceam naveta între cămin și casă. Lăsăm forfota capitalei în urmă și mă pierdeam prin păduri singuratice, cu hrană care să-mi ajungă pentru maxim 2 zile. Când nu îmi era teamă să intru într-un bar și să întreb dacă au nevoie de un barman sau un picolo. Când îmi aprindeam țigara și expirăm o dată cu fumul dens, toate temerile și îndoielile. Când nu eram nici mamă, nici soție și deși nimic nu avea perspectivă, totul căpăta, cumva, un sens. Când bocanci criminali ca ăștia, ar fi făcut parte din garderoba mea zilnică.

******

Păcat că nu i-am purtat decât o singură dată, dar sunt sigură că nu am să-i pot uita. Îi țin închiși într-o cutie în debara. Îi mai privesc câteodată când sunt singură, apoi îi ascund la loc printre paltoanele vechi și pantofii cu toc cui pe care îi port doar la evenimente plicticoase.

Eram peste măsură de entuziasmată când am desfăcut coletul. Mâinile îmi tremurau și mă simțeam de parcă îi câștigasem la un concurs cu mii de participanți și probe greoaie și că mi se cuveneau de drept.

Îi încălțasem și mă lăsasem sedusă de pielea moale și lucioasă împăienjenită de șireturi rotunde, cenușii. Îi probasem și știam că atât timp cât îi port, sunt vechea eu. Mi-i asumasem cu totul, ca o declarație de independență și descoperire de sine, putere și control. Și așa ar fi trebuit să fie, doar ultima parte s-a dovedit a fi o problemă. Controlul frânei. Am apăsat pedala cu toată forța de care mă simțeam capabilă în situații limită, dar știu că nu am apăsat suficient. N-am vrut să-i stric. Nu aș mai fi avut curajul să îmi comand vreodată altă pereche. Așa că am preferat să izbesc din plin, pe trecerea de pietoni, o bătrânică cu pantofi de gumă, lăbărțați și vechi.

Zburase prin aer sacosa de pânză, împrăștiindu-i cumpărăturile. Am alergat spre ea dar m-am oprit. N-am vrut să risc să o ating sau să pășesc peste dâra călduță de sânge, trasată pe asfalt, printre dungile albe. Știam că am luat decizia corectă când i-am privit mâna încordată și plină de vene noduroase, cum se agită prin aer, în timp ce o portocală continua să se rostogolească cu încăpățânare, până la picioarele mele.

*foto – Istockphoto.com / credit vm

Lasă un răspuns