Editura: Gramar
An apariție: București 2004
Nr. Pagini: 280
Sunt cărți despre care îți face plăcere să povestești și carti despre care simți nevoia să scrii dar nu știi cum. Aceasta se încadrează în a doua categorie.
O carte cu adevărat bună este capabilă să te zgândare dincolo de simple înțelesuri. Te intrigă în moduri în care nu știai că percutezi. Te atrage și irită simultan mai ales când te plimbă printre contexte absurde dar atât de realiste.
Cartea despre care vă povestesc azi are toate aceste atu-uri. La 280 de pagini câte însumează, puteam să o citesc în 2-3 ore și totuși nu este genul acela de carte. N-am vrut doar să o bifez, pe fugă, în grabă căci am început să o savurez de la primele capitole, luptându-mă să o asimilez emoțional, în ciuda faptului că personajele principale te aruncă dintr-o extremă în alta, iar povestea deși relatează întâmplări de mult uitate, este mai actuală ca oricând.
Omul este o ființă fără umanitate. A devenit așa în timp și revoluția tehnologică și socială la care a fost supus, i-au minimalizat considerabil trăirile și reacțiile care altă dată izvorau din empatie și solidaritate.
Johann Moritz este un om simplu. Blând și sărac dar muncitor și cu teamă de Dumnezeu. Johann nu își dorește altceva decât să dețină bucata sa de pământ pe care să își încropească o casă și o familie cu Suzana, fiica celui mai bogat și mârșav om din sat.
Deși deturnat de la planurile sale de a pleca în America la muncă pentru a strânge bani, viața îl poartă pe cărări ciudate dar pentru omul limitat și drept, nicio provocare nu pare prea mare.
Războiul nu iartă pe nimeni, nu acordă șanse suplimentare, nu are milă sau toleranță față de oamenii buni, drepți, față de mame, copii, bătrâni, bogați sau săraci. Calcă în picioare vise, speranțe, planuri de viitor și scoate din oameni latura meschină, egoistă, activată pentru a avea în vedere propria supraviețuire.
Purtător al unui nume și a unei identități interpretabile, Johann reprezintă tipologia victimei perfecte când vine vorba de a plăti pentru nimicimea și frustrările unor funcționari publici indiferenți și incapabili de a înțelege în linii mari imaginea de ansamblu.
“Începând din aceasta zi, strig să mi se facă dreptate. Mă veți încuia în pivnița închisorii, ca să nu mi se mai audă glasul. Dacă nu voi avea creion și hârtie, voi scrie petiția cu unghia pe zid. Când mi s-o toci unghia până la carne, am să aștept să crească și am să scriu din nou. (…)
Eu nu mi-am dorit în viață decât să muncesc, ca să am unde mă adăposti, cu muierea și cu copiii mei, și ca să avem ce mânca. Așa fac toate viețuitoarele pământului. Din cauza asta m-ați arestat? (…)
Mi-au spus că nu mă cheamă Ion, așa cum m-a botezat mama, ci Iacob. M-au închis cu evreii în țarcuri împrejmuite cu sârmă ghimpată, ca pe vite și m-au pus la muncă silnică. Am fost duși la culcare cu vitele, hrăniți ca vitele și așteptam să fim duși la abator tot ca vitele, în cireadă. Pe ceilalți i-au dus la abator, eu am evadat. Din cauza asta m-ați arestat? Fiindcă am evadat înainte să fiu dus la abator?
Ungurii mi-au spus că mă cheamă nu Iacob, ci Ion. Și m-au arestat că eram român. M-au bătut și m-au schingiuit și apoi m-au vândut nemților. Nemții au zis că nu mă cheamă nici Ion, nici Iacob, ci Ianoș și m-au canonit din nou, că eram ungur. Pe urmă a venit un colonel și mi-a spus că nu mă cheamă nici Ion, nici Iacob, nici Ianoș, ci Johann. Și m-a făcut soldat (…) Din cauza asta m-ați arestat?
Când războiul s-a terminat, au venit americanii, care fără nicio vorbă, m-au băgat în închisoare. M-au trimis în paisprezece lagăre, ca pe tâlharii cei mai grozavi de pe pământ. Și eu vreau să știu de ce?
Nu vă place numele meu de Ianoș, Ion, Johann, Iacob? Vreți să mi-l schimbați? Schimbați-l! Știu că oamenii nu mai au dreptul să poarte numele cu care au fost botezați…“
La capătul opus pe scară social-educațională se află Traian Korugă, băiatul preotului din sat, școlit și plin de idei umaniste, dornic să relateze în scris o carte, Ora 25, care să puncteze tocmai această dezumanizare și afundare într-o mocirlă șovinistă, incapabilă să mai pună accent pe omul simplu, normal și pe ale sale vise și nevoi individuale.
Fără să aibă habar cât de ușor își va găsi o sursă concretă de inspirație, atât Traian, cât și Johann, flăcăul bun la toate al gospodăriei Koruga, sunt prinși într-un război dur, sec, brutal, care atrage după el sărăcie, boală, durere, umilință, destine distruse, deprivare de drepturi și libertăți, decizii neînțelese și o moarte care adesea întârzie să apară.
Prietenia dintre cei doi se dezvoltă timid și nesigur, Traian fiind cel care apelează ani de zile la toate conexiunile pe care le are la îndemână pentru a-l salva din lagărele în care este mutat fără drept de apel.
Viața îi aduce ani mai târziu într-o situație similară, flămânziți, hăituiți, minimalizați, reduși la un boț de carne veșnic în scădere la gramaj, regăsiți într-un lagăr nemțesc și doar apropierea sufletească dintre ei devine singura cale de a rezista în fața senzației de disperare dată nu doar de reamintirea constantă a faptului că viața ta e irelevantă ci mai ales din cauza faptului că nu știi dacă îi vei mai revedea vreodată cei dragi.
“Prizonierii sunt carne, sânge, spirit. Sunt suferințe, credințe, doruri, foame speranțe, disperare, iluzii. Iar dumneata nu te ocupi nici de carnea, nici de sângele lor, care sunt ceva individual, nici de speranțele sau disperările lor, care sunt și mai individuale! Dumneata, cu cifrele și cu hârtia! Nu cunoști nici un prizonier, poți pretinde că te ocupi de 20.000 de oameni, când nu te ocupi nici măcar de unul? Dumneata te ocupi de noțiuni, nu de oameni. Nici pe mine nu mă vezi om, mă vezi ca parte din cei 20.000. De aceea ești supărat că îți pierzi timpul cu mine.
Pe mine ca individ nu m-ai văzut și nici nu mă poți vedea vreodată. Nici pe nevasta dumitale n-ai văzut-o ca om. Ai văzut-o ca soție, mamă de copii și ca menajeră, dar niciodată în întregul ei. Iar ea există numai în întregul ei ca un om. Dumneata nu ai văzut decât părți din ea. Nici pe mama dumitale n-ai cunoscut-o, nici pe dumneata însuți. N-ai cunoscut nici un om pe fața pământului! Căci altfel nu ți s-ar părea niciodată că jertfești prea mult timp pentru el. Dumneata ai cunoscut doar oameni reduși la o singură dimensiune, dar aceștia nu mai sunt oameni, după cum cuburile cu o singură față nu mai pot fi cuburi!“
Traian nu apucă să își finalizeze opera literară, dar munca lui nu a fost complet în van. 13 ani mai târziu, soția sa Nora, victimă a războiului din cauza apartenenței sale evreiești, are ocazia de a-l cunoaște pe cel cu care soțul său și-a împărtășit ultimele gânduri înainte de a se sinucide.
Prinsă în mașinăria birocratică a unei generații aflate în prag de auto-distrugere, Nora se decide să scrie ea mai departe cartea începută de Traian și concluziile acesteia sunt pe cât de ironice, pe atât de realiste.
Transcrisă pe o hârtie în date exacte, povestea lui Johann ar însemna o identitate incertă, 13 ani de detenție, 105 lagăre prin care a fost obligat să treacă și doar 18 ore de libertate de care nu a apucat să se bucure pe deplin înainte de a fi din nou încarcerat.
În realitate, nici o urmă scrijelită de creion nu ar putea reda în cuvinte trăirile unui om căruia i s-a strivit orice urmă de speranță și încredere în umanitate.
Un roman pe care vi-l recomand cu convingere, pentru puterea sa de a creiona destine și a sublinia contexte care pot părea absurde dacă nu suntem capabili să înțelegem motivațiile din spatele celor mai deplasate acțiuni.
O carte brutală, reală, scrisă într-o manieră tranșantă dar totodată plină de apropiere sufletească și înțelegere umană în ciuda durerilor pricinuite personajelor pricipale. Nu există final fericit cu adevărat, nici nu ar avea cum. Dar se întrevăd frânturi de speranță datorată accesului la experiențe trăite și idei înțelese prin propria asumare.
Cartea poate fi achiziționată din librării, precum Libris sau de pe platforma Elefant:
Cartea a fost un succes în epocă și a fost ecranizată cu Anthony Quinn în rolul principal.
Nu am vizionat filmul, dar cartea merită citita!