Divorț

Ori de câte ori aveam nevoie de un sfat, știam că Laura este persoana cea mai puțin indicată. Și totuși nu mă puteam abține să nu tânjesc după părerea ei. Mă irita și fascina simultan modalitatea ei de abordare a problemelor. Lua taurul de coarne fără menajamente, emitea scurt și sec judecăți de valoare, fără părere de rău și fără nici o urmă de bun simț. Intuia fantastic de repede ce așteptări aveai și de cele mai multe ori nu era cazul de informații suplimentare. Era ca și cum ar fi fost deja acolo când se petrecuse drama și știa cu exactitate ce a gândit și exprimat fiecare personaj în parte, ce a omis și cum s-a simțit după ce momentul fusese depășit.

Mă cam plictisisem de viața mea actuală și mă bătea gândul să pun de un divorț. Bănuiam ce îmi va spune, dar simțeam nevoia să o confrunt și să încerc să îi contra-argumentez părerile, probabil în încercarea disperată de a mă răzgândi. Aveam stilul ăsta, de a strica ceva perfect funcțional, doar pentru că puteam. Și știam că o dezbatere cu ea îți crea senzația că ai dreptul de a alege, dar de fapt te îndruma spre singura variantă pe care o considera viabilă. Apoi se retrăgea ușor, negând ulterior că ar avea vreo implicare.

Mă întrebam adesea cum de puteam fi prietene din liceu și totuși, la o analiză mai atentă, să nu știu prea multe despre alegerile și greșelile ei, despre bărbații cu care prefera să-și petreacă uneori timpul, despre dezamăgirile si speranțele care o ghidau zilnic. Dacă mă gândeam mai bine, nu știam nici măcar de unde își cumpără hainele și dacă mai lucrează tot la biroul de arhitectură, pentru că relația noastră nu se baza pe așa ceva. Nu-i păsa prea tare de astfel de detalii ca și cum nu conta unde lucrai sau de ce, era normal să o faci ca să nu mori de foame. Nu trebuia să-ți placă sau dacă da, din întâmplare, nu era necesar să povestești despre asta. Avea stilul de a se eschiva de la a detalia toate aceste amănunte și cred că undeva în mintea ei, știa că ceilalți o preferă tocmai pentru că astfel, au ei ocazia să-si pună pe tapet frustrările zilnice, pe care de cele mai multe ori le asculta selectiv, cu detașare maximă.

Îi dădusem întâlnire la o cafenea pe care o frecventam cu regularitate. Normal că ajunsesem prima, deja eram la a doua ceașcă de cafea, în timp ce îmi derulam mental discursul obositor și fixam cu zvâc intrarea. Avea obiceiul să întârzie. Dacă tot nimerea în situații în care se regăsea în rolul psihologului de serviciu, fără alte beneficii, măcar atât își permitea, să întârzie. Gândindu-mă mai bine, nu cred că o chemasem vreodată în oraș fără să fi fost vorba de mine. Am evitat gândul pentru că nu era cazul să mă simt tocmai acum de rahat. Urma să mă facă ea să ma simt astfel.

A apărut tocmai când obosisem să privesc intrarea. I-am sesizat prezența abia când se așezase, sigură pe ea și grăbită. Nu a zis nimic de întârziere, motiv pentru care nici eu nu i-am dat ocazia să își arunce un ochi pe meniu, când deja m-am auzit vorbind

-Vreau sa divorțez…

Am analizat-o cum și-a reținut respirația pentru câteva momente și apoi a surâs în colțul gurii.

-Înainte de cafea? De ce?

-E chiar a doua ceașcă de cafea, dacă chiar vrei să știi… și i-am întors rânjetul pe care mi-l afișase. Nu am un discurs pregătit. Nu știu. Nu merge, nu cred că-l mai iubesc. Mă simt singură și sictirită mai tot timpul. Adesea mă forțez să fiu atentă când îmi povestește ceva și dacă nu zice nimic, mă simt ignorată. Nu prea mai e mare brânză între noi, doar aceleași rahaturi organizatorice și îndatoririle zilnice. Cam atât… Jur, câteodată parcă scoate ce e mai aiurea din mine la suprafață. Ca și cum mă văd reflectată în ochii lui și îmi dau seama cât sunt de căcat.

-I-auzi! Și? Pentru atâta lucru vrei să divorțezi? O cafea lungă cu lapte rece, te rog. Și un fresh de portocale, rosti apăsat, înmânând meniul fetei ce aștepta supusă în dreptul mesei. Deci, ce variantă mai ai pe lângă asta? Sau crezi că dacă ai fi liberă, ai avea ocazia să alegi altceva cînd apare? Ce ai putea face fără el, ce nu poți face cu el? Presupun că nu ai în plan vizionări de filme, ședințe de shopping sau sex pasional, că astea n-au legătura cu relația în sine. Ai pus botu’ la altul? Și-mi aruncă o privire care mă blocase complet.

-Nu…

-Nu pari convinsă… sau poate ți-e drag vreun Gigel și crezi că Victor te incomodează. Imediat ce vei fi liberă, pasiunea se duce la vale. Pălește ca și cea de acuma. Nimeni nu este extaziat și încărcat de adrenalină de la ceva ce poate obține lejer. Dar știi deja asta, vrei doar să auzi o părere care să îți întărească convingerea. Cauți să-ți spun – divorțează, ce aștepți?- sau -Treci peste, oricum tot aia e? Alege, oricare din variante se termină la fel.

-Adică voi fi nefericită indiferent ce voi face?

-Da’ bravo, imensă descoperire… într-o relație întotdeauna unul dintre cei doi investește mai multe sentimente. Mereu tindem spre mai mult. Cumva, ne îndrăgostim de persoane pe care inconștient le considerăm superioare, lângă care simțim că am putea să progresăm. Suntem atrași de ce este incitant, de ideea de mai mult, de cineva căruia îi atribuim puterea de a ne stimula pe toate planurile. Chiar dacă uneori suntem prea proști ca să înțelegem sau să verbalizăm aceste gânduri, dar instinctiv spre asta tindem. Și știi ce se întâmplă? Pe lângă faptul că avem numai gărgăuni în cap, și cel pe care îl dorim, vrea pe cineva superior lui. Modul în care ne simte interesul legat de propria persoană, este tocmai motivul pentru care, ulterior, nu ne mai dorește. Ar putea tinde spre mai mult, de ce să se rezume doar la atât? Trăim cu falsa senzație că ceea ce ne stă la dispoziție, nu este de cea mai bună calitate. E bun cât timp ne gâdilă orgoliul și ne face să credem că am putea ridica pretențiile. Întrebarea importantă se reduce de fapt la următoarea – Vrei să iubești sau să fii iubită? Nu le poți avea pe amândouă în aceeași măsură. Vrei să ai lângă tine pe cineva care se chinuie să te păstreze pentru că nu ar suporta lipsa ta, sau pe cineva care s-ar putea decide într-o zi că nu îi mai ești suficientă?

-Este extrem de cinic modul în care privești situația…

-Ei da, probabil. De asta mi-ai și cerut părerea. Plus că nu am de ce să îți menajez sentimentele, nu te-ar ajuta cu nimic.

***

Am plecat acasă mai dezamăgită decât venisem. Mă irita teoria ei. Felul în care atinsese miezul problemei, doar zgâriind suprafața. Iubeam pe altcineva? Greu de spus. Nu era cineva anume. Era un posibil oricine. Tânjeam după ceva nou, dar știam că orice nou tinde să-și piardă perioada de valabilitate. Nu căutam nimic anume dar în același timp, știam exact ce-mi doresc.

M-am trezit în situația de a-mi analiza mult mai minuțios acutuala relație. Încă fragedă după standardele tradiționale, vreo patru anișori cu bune și cu rele, dar ne distanțasem atât de mult… Aveam un punct comun de plecare, dar ambele linii de sosire se aflau în ceață. Posibil să se intersecteze, dar cel mai probabil, nu. Îmi era greu să accept că viața se rezumă la compromis și blazare. Cine se credea ea să-mi pună un verdict? Ce știam eu de fapt despre Laura? Mai nimic, deși ne cunoșteam de ani de zile. De ce reacționa atât de categoric de fiecare dată? Deși întrevedea toate posibilitățile, opta pentru cele categoric lipsite de speranță. Începusem să îmi fie ciudă că iar lăsasem complet garda jos și aveam senzația că mă desconsideră.

Ne-am întâlnit două zile mai târziu, în aceeași cafenea, doar că de această dată, ea ajunsese prima.

-Nu e vorba de „un altu’” exact… deși variante am. E drept că nu mă pot decide să fac primul pas în direcția asta. Să trec de la un flirt nevinovat la a-l înșela efectiv, mi se pare o barieră. Dacă o trec, nu știu dacă o mai pot repara. Și aș trăi cu senzația că-s o persoană de cea mai joasă speță. Să-mi împart patul cu el, după ce am fost cu altul? Să simt îmbibată pe pielea mea, sudoarea celuilalt, saliva lui, șoaptele imprimate în creier? Nu cred că merită nebunia la care m-aș supune voluntar, dar în același timp, mă sufoc.

-Nu suntem făcuți să fim monogami. Știi si tu. Da, unii dintre noi alegem voit o viață de compromis, plină de frustrări și abțineri, dar hai să o luăm logic. Cum ar putea o singură persoană să îți ofere tot ce ai nevoie? Tu crezi că poți să oferi tot ce are nevoie un altul? Nevoile fiecăruia dintre noi se schimbă, uneori zilnic. Cine crezi că poate ține pasul cu atâtea schimbări? Și pentru ce? Oricât de motivant ar fi la un moment dat să încerci să devii centrul universului celuilalt, mai și obosești. Fă-ți viața frumoasă și nu te mai complica inutil. Nu strica o relație de dragul unei posibile alte relații. Vrei să încerci și altceva, e ok, asumă-ți, dedublează-te dacă e nevoie și treci peste.

-Mda… ușor pentru tine să spui asta. Când ai avut ultima dată o relație serioasă? Fugi de ele ca dracu’ de tămâie. Când nu ești implicată emoțional și nu ai nimic de pierdut, e simplu să fii echidistantă.

-Așa o fi, dacă zici tu. Și cum crezi că ajungi echidistantă? După ce te-ai săturat să pierzi. Ideea e ca toată lumea înșeală, într-un fel sau altul, chiar dacă nu toți o duc până la capăt. Dar gândul tot își face de cap. Crezi că așa cum ție ți se întâmplă să te gândești la altul în pat, el e ferit de astfel de imagini “necurate”?…și un râs acidulat își facu apariția printre buzele de un roșu aprins.

-Nu-s naivă. Știu că la toți ne zboră gândul, dar de la gând la faptă e un prag. Un prag care schimbă tot.

-Schimbă pe naiba. Nu cunosc nici un tip din gașca noastră care să nu fi calcat strâmb și apoi să revină la domiciliu ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Stăteam și mă gândeam, totuși, care este această gașcă a noastră de care vorbea. Aveam, într-adevăr câțiva prieteni în comun, dar întâlnirile de grup se întâmplau rar, mai mult la evenimente deosebite.

–Știi bine că Victor nu e așa. Poate de aia îmi e și greu să îl înșel. Nu consider că o merită. Da, nu e grozav în pat, nu e vreun partener fantastic, dar știu sigur că nu m-a înșelat niciodată. Cum aș putea să-i fac una ca asta? Chiar dacă el nu știe, e de ajuns că știu eu…

-Ești deja stupidă, iartă-mă că-ți spun. Dă divorț atunci, dacă nu îți poți asuma nici măcar ideea unei aventuri. Fă cum te taie capul. O să fie nasol când o să realizezi că poate, zic și eu, poate… Victor nu era așa ușă de biserică…

-Crezi că nu aș știi? Au un stil aparte prin care se dau de gol. Vinovăția îi mănâncă pe dinăuntru și orgoliul masculin de a se știi încă doriți, nu face decât să le accentueze nenorocirea. E ca și cum s-ar sabota singuri. Nu cred că există femeie care să nu intuiască că bărbatul pe care îl iubește, joacă în deplasare, doar se minte singură pentru că nu ar ajuta-o cu nimic să demonstreze contrariul.

-Zici tu? Când ai devenit așa expertă în domeniul futaiului extra-conjugal? zise ea, sorbind tendențios din ceașca fierbinte de cafea. Eu știu că iubirea îți întunecă parțial mințile, dar chiar să tragă draperiile de tot, e cam exagerat, nu crezi? Din catralioane de flirturi conjugale, de atingeri aparent nevinovate, de priviri pline de promisiuni, s-or concretiza vreo câteva milioane și tu te hazardezi să crezi că toate-s de fapt intuite și depistate. Nu zic nu, mai ales în cazul muierilor care doar asta fac, își imaginează scenarii prin care prințul lor este curtat, asaltat, adorat de către toate femeile cu care intră în contact, indiferent de rasă, vârstă, religie, neam și patrie și nu își doresc decât să-l privească cum îi curge din gură saliva, dimineața la prima oră, pe lenjeria lor curată de pat. Da, individele astea fac tot posibilul să nu lase bietul om sa respire de frică că la fiecare inspirație o să absoarbă vreo trei fane lipsite de echilibru care se vor lipi de hainele lui ca varul de zugrav. Culmea e că de obicei, acei mini-zei ținuți pe inventar, sunt tocmai aia pe care să-i scoți la ofertă și tot nu ți-i ia nici dracul, că și ăla e sătul de false impresii.

-Îți repet, aș știi. Pur și simplu. Îl cunosc cum mă cunosc pe mine însămi.

-E clar în cazul ăsta. Atunci înseamnă că știi exact ce ai de făcut și eu pot să-mi beau cafeaua în liniște. Faci ce faci și reușești să mă scoți din fire câteodată.

-Posibil, dar ți-o și cauți cu aerele astea de superioritate.

-O fi drept, nu zic nu, dar uite, îți propun ceva. Un fel de joc, să zicem. Hai să vedem dacă Victoraș ăsta al tau e capabil să te înșele. Și dacă da, ai rezolvat-o. Nu mai purtam discuția asta despre sentimente învechite de vinovație și ne axam pe activități în ton cu secolul în care trăim. Și apoi te duci și tu frumușel, îți bifezi nevoile și te întorci acasă la ora cinei. Cel mai indicat ar fi ca în timp să înveți să nu mai faci vreo dramă din asta, nici măcar să nu menționezi că știi ceva. Dar nici să nu joci cartea aia în care tu ești o victimă bătută-n cuie de poarta bisericii. O lași așa, tragi concluzia doar pentru tine. Ce zici? Punem de o testare?

-Punem, pe dracu’. Deși mă tentezi, dacă stau să mă gândesc puțin. Aș face jocul ăsta, tâmpit, doar ca să îți demonstrez că greșești. Să îmi ofer satisfacția de a te vedea cum eșuezi. Ia zii, ce ai în plan?

-Simplu. Lasă-l pe mâna mea pe Victorel. Încă mă consider destul de atractivă pentru un individ casnic care nu a mai fost de mult curtat. Ce zici? Facem așa? și o văzusem deja afișând un zâmbet malițios înghițit rapid, pe care nu m-am putut abține să nu îl observ.

-Fie, să zicem. Am câteva rețineri, dar mă rog. Deci cum facem? Să nu îmi bagi placa aia cu prietena la anaghină, pe care el să o salveze de nu știu ce pericol ștințifico-fantastic, că nu e chiar așa de prost. Plus că automat te-ar redirecționa către mine.

-Zici? Dar ia zi drept, purtați vreodată conversații despre mine? Bănuiesc că o bârfă, două, n-au făcut nimănui nici un rău, cel puțin nu demonstrat științific.

-Băi, e drept, ai mai apărut în discuții. Deși mi-e jenă să admit asta, știi și tu foarte bine că nu ai o reputație prea bună. Adică, nu… nu mă înțelege greșit, ești super faină și dezghețată, dar aerul ăsta arogant și distant crează idei. Ai momente în care cred că ai putea fi o prostituată de lux și nici dracu’ nu și-ar da seama. Ai putea să predai copiilor de la școala catolică de vară și tot nu ai da vreun semn că ai conștiința încărcată.

Laura surâse în colțul gurii, genul ala de zâmbet care lasă să se înțeleagă mai mult de atât.

– Normal, ăsta e și farmecul până la urmă. Să știi că o prostituată de lux, cum spui tu, pe asta se și bazează, pe a-ți menține interesul cât mai mult timp, creându-ți impresia că știe mai mult decât lasă să se înțeleagă și că, vezi doamne, ești la un pas de a fi tu primul care o descoperă. Vax albina, de multe ori nici nu ai ce mare lucru să descoperi, nu există un plan malefic bine conturat de cucerire a galaxiei. Doar un instinct bun și o capacitate mare de a schimba oricând regulile jocului.

-Așa-i și la tine? Nu e nimic interesant de descoperit? Chiar, că tot veni vorba, tu ai vreun prieten foarte bun căruia să i te destăinui? Sau prietenă, tot aia. Cineva care să te cunoască într-adevăr? Sau măcar în mare parte? Care să vadă dincolo de toate aceste bariere auto-impuse?

-Hmm, posibil, cine știe? Un el, o ea, o exista ceva. Dar fiecare persoană cu care ne intersectăm  ajunge să ne cunoască exact cât și în ce manieră dorim noi să fim cunoscuți. Oamenii cu care intrăm în contact trezesc în noi sentimente și apucături diferite. Nu sunt două persoane care să ne facă să ne simțim la fel. Și fiecare dintre ele ajunge să ne perceapă într-un anumit mod din cauza faptului că stimulează o anumită caracteristică a noastră. Unii ne fac să ne simțim relaxati, alții ne fac să ne declarăm creativi, unii ne întărâtă și atunci clar în ochii lor vom părea mereu agresivi, frustrați sau isterici. Ceea ce ei își proiectează în noi, ne determină să proiectăm și noi la rândul nostru în ei. Acțiune-reacțiune. Ne fac să ne simțim siguri pe noi, vom deveni din ce în ce mai încrezuți, până ne izbește aroganța, fatal, în moalele capului. Așa că, nu știu dacă e politic corect să consideri vreodată că cineva te cunoaște. Chiar dacă îți intuieste anumite reacții, chiar dacă împărțiți ani de zile aceeași pernă, nu are nici o legătură. Aia e doar o singură latură de-a ta. Și cele mai multe ori, nu tocmai cea reală.

-Nu te contrazic. M-am gandit și eu de multe ori la faza asta. Bine, nu atât de clar exprimată în cuvinte. Dar asta nu înseamnă câteodată nimic, decât despicarea firului în patru. Victor nu e chinuit de gânduri așa profunde, e un tip destul de simplist. Asta mi-a și plăcut la el. După atâtea relații agitate, părea ca o gură de aer proaspăt. Să nu fiu nevoită să îmi bat capul încercând să îmi dau seama ce vrea de fapt să zică. E adevarat că nici la partea cu luatul prin surprindere nu prea excelează, dar prefer să mă prefac entuziasmată de vreo surpriză pe care o intuisem cu 2 săptămâni înainte, decât să trăiesc cu anxietatea-n glandă că poate îmi ascunde ceva.

-Deci cum e? Îl vrei simplu sau nu? Că de aici cred că pornește problema ta. E fain să îl poți controla, dar e nasol să realizezi că nu trebuie să depui prea mult efort pentru asta. Știu că adesea bărbații ne consideră inferioare la capitolul „vânătoare”, dar e un gând naiv. Până la urmă, cine dracu’ să ne înțeleagă? Tot ce ne dorim este în fapt, ceva diametral opus. De asta revin la ideea că o singură persoană nu are cum să îți ofere tot ce îți dorești și încă de fiecare dată.

-Sunt și excepții, crede-mă. Victor e ok, e ok cu toanele mele, e ok cu tot ce aleg să fac, nu mă obligă să procedez într-un fel sau altul, nu îmi poartă pică, nu mă ceartă, nu mă face să mă simt inferioară…

-Deci nici nu te provoacă. Te-ai gândit că poate, nu știu, zic și eu, poate nici nu îi prea pasă?

-Nu e chiar așa, sau nu știu, nu am avut niciodată senzația asta…

-Până acum, știu, și Laura îmi pufni în nas plină de sine.

Aveam momente în care pur și simplu o detestam. Lejeritatea aia cu care trecea prin viață de parcă toate i se cuveneau, de parcă nimic nu o atingea, de parcă toți existau ca să se învârtă în jurul ei. Dacă aș fi fost sinceră cu mine, aș fi recunoscut că o invidiam. Mi-era ciudă când mă gândeam că până la urmă nu are nimic în plus sau în minus față de mine. Doar o siguranță de sine mai mare, o doza de cinism ceva mai tragică și o mare lipsă de implicare. Dar și astea erau lucrate. Nu fusese mereu așa. Mă furaseră gândurile meschine când am vazut cum își soarbe cafeaua într-o manieră calculată, care îmi dădea răgaz să analizez ultima ei replică.

-Victor e cum e, dar să știi că e de bază. Tragem la aceeași căruța. Pe termen lung e o alegere practică și inspirată.

-Bun, deci începem să ne revenim, zise Laura sarcastică. Deci ai răspunsul. Divorțul nu e o soluție decât de moment. Fă-ți viața frumoasă și nu te mai complica aiurea. Atâtea “dacă-uri” și “de ce-uri” strică tot. Alegeți momentele în care să îți pui întrebările astea în așa fel încât să te susțina în deciziile pe care le iei, sau să-ti ofere o scuză pentru dezastrul pe care îl provoci. Și atât.

Am plecat cu un sentiment de ușurare, oarecum. Nu era dracu’ chiar atât de negru. Eram pregătită să îmi reiau stilul de viață de până acum și să fiu mai îngăduitoare cu toate aceste mici neajunsuri pe care cu două săptămâni în urmă le considerasem fatale. Tinerețea e ciudată, ești într-o vervă continuă. Lași senzația că știi ce vrei dar de fapt tatonezi terenul până la epuizare. Și mereu ai senzația că orice ai alege, nu e suficient, nu e satisfăcător, nu e exact ce îți trebuie. Mai cauți. Selectezi, alegi… și la final oricum nu ești mulțumit.

***

Zilele următoare au decurs la fel ca până atunci. Dimineața plecam amândoi la serviciu, ne întorceam seară obosiți și adesea frustrați, mâncam ceva pe fugă, uneori gătit, dar de cele mai multe ori cumpărat gata făcut, duș, moțăiala clasică cu un film pe fundal și somn. Nu ne incomodam, nu ne deranjam, era o înțelegere tacită între noi de a ne face viața cât mai ușoară fără a ne intersecta prea mult.

Cât de cât, recuperam intimitatea în weekend. Ca și cum fusese pe pauză până atunci. Aveam ceva timp liber la dispoziție și ne desfătam cu câte o conversație la cafea, de parcă atunci ne vedeam prima dată pe săptămâna respectivă. Mergeam la câte un film la cinema ca să evităm să ațipim în timp ce l-am fi vizionat confortabil în pat. Practic plăteam să stăm incomod pe niște scaune rablagite, în mirosuri amestecate, unde era ba prea frig, ba prea cald și în zgomote de fundal cu ronțăit de pop-corn sau nachos cu brânză, doar-doar să vedem un film până la capat.

Seara se petrecea într-o manieră potolită, cu lumini difuze, băi relaxante, lecturat de cărți. Activități care practic formau o pojghiță intimă între noi, dar incredibil de subțire. Eram fiecare cu programul lui. Rar ne încumetam să ieșim la vreo terasă sau într-un pub câteva ore. O mică șuetă cu prietenii. O formă autistă de a mai omorâ din timp. De a accentua independența asta dintre noi. Ieșirile în grupuri nu vizează niciodată relația de cuplu, ci pun accentul aerisirii dintre cei doi părtași. Deci o manieră în plus de a face parte unul din viața celuilalt, cumva asimilați în fundalul colectiv. Dar ne plăcea totul exact așa. Până la urmă ajunge să îți placă ceva cu care ești obișnuit, până ajungi în punctul în care brusc nu îți mai place deloc. Devine prea mult. Te izbește o saturație de nu înțelegi cum ai putut să reîncălzești zilnic aceeași ciorbă. Și nu numai să o încălzești… să o savurezi și să o recomanzi și altora. Te simți jenat de aptitudinile tale gastronomice, de vesela în care obișnuiai să torni zeama aia lungă, de fața de masă pe care îți spijineai coatele ca să sorbi din castron și ultima picătură.

Țineam adesea legătura cu Laura, dar nu mai dezbătusem niciodată subiectul. Ne mulțumeam cu conversații care să vizeze complet alte situații și planuri. Nici ea nu a mai insistat. Era extrem de diplomată atunci când alegea să facă asta. Mă bucuram că nu mai pusesem până la urmă planul acela stupid în aplicare. Cel în care să îi permit Laurei să îl seducă pe Victor, să îl amețească de cap. Știu că s-ar fi simțit flatat, dar la fel de sigur știu că nu ar fi îndrăznit să ducă până la capăt gândul de a mă înșela. Cu atât mai puțin cu femeia pe care grupul o privea ca pe un trofeu și cu care el știa că mă văd cât de cât constant.

Erau atâtea alte modalități prin care putea să obțină o partidă rapidă de sex, fără complicații suplimentare. O idilă de genul ăsta nu merita riscul. Nu fusese niciodată prea ahtiat după adrenalina. Nici după sex, dacă mă gândesc mai bine. Se mulțumea cu ce i se oferea. Punea accent mai mult pe armonie și pace în relație. Pe liniște și colaborare. Pe imaginea proiectată în afara cuplului. Pe sinceritate, înțelegere și prietenie. Până la urmă asta însemna o relație fericită și de durată. Poate de aceea, mi-a fost destul de dificil să înțeleg, cinci luni mai târziu, la ce se referea exact plicul cartonat maroniu, pentru care semnasem de primire. Cuvintele «înștiințare«, «termen«, «citație», «divorț«, m-au izbit în moalele capului ca un țurțure desprins de pe acoperișul clădirii pe sub care treci, dezghețat la primele semne de primăvară. 

În aceeași zi în care mă chinuiam să diger conținutul plicului, am descoperit că soțul meu avea niște abilități ascunse, care tocmai ieșiseră la iveală. Se pricepea de minune să-și împacheteze organizat hainele, fapt de care nu îl bănuisem capabil. Doar dacă reușise să ducă la bun sfârșit un curs intensiv de golire a dulapurilor și îndesarea țoalelor, în principiu alese de mine, în dimineața în care aparent achiziționase și două valize încăpătoare, cu care plecase în pripă, perfect echilibrat fizic, câte una în fiecare mână, așa cum învățase la sala de forță, pentru a-și proteja coloana. Fusese ca o zi normală în care unul dintre noi lua la cunoștință, printr-o mișcare letargică a capului, sau un gest molatec al brațelor, faptul că ajunsese și celalalt acasă.  Pătrunderea lui în incinta intimității noastre, precum și extragerea subtilă de care dăduse dovadă, nu avea cum să te perturbe dacă vizionai din întâmplare un serial. Sau dormeai. Sau te pregăteai să te sinucizi…

***

A trecut ceva timp de atunci. Încă mai am momente în care savurez un pahar de vin și mă răsfăț cu o carte antrenantă și tot aștept să își facă apariția, cu pași șovăielnici, din cealaltă cameră, pentru a ne petrece restul zilei împreună, dar separați de gândurile proprii.  Nu m-am interesat de soarta lui, plecarea lui reușise să mă bulverseze. Mă părăsise la scurt timp după ce mă decisesem să-mi petrec, totuși, restul vieții alături de el. Pe nesimțite și fără preaviz. Numai el știe cât timp analizase situația sau dacă fusese o decizie de moment. Tot ce am aflat, ulterior, a fost cu cine plecase. Cu Laura, amica mea de cafea. Cea cu care trăise în paralel aproape toată căsnicia noastră. Cea care își creiona viața la limita nepăsării, dar care reușise cumva, să îl țină în frâu în tot acest timp. Cea care se mulțumise cu ceva banal după ce bifase tot ce i se păruse interesant. Cea care înțelesese că e mai bine să ai lângă tine un bărbat care să te adore mai mult decât ai tu vreo intenție să il iubești.

• Photo Credit – Freepik.com