-Nu plânge, mă. Ai să rămâi aici… E joi parcă azi. Măria o să aibă grijă de tine până mă-ntorc. În câteva zile, vine mama înapoi. Șterge-ți mucii și lasă plânsu’. E mai bine așa. O să vezi, vin cu bani. Nu vezi că n-avem de niciunele? Înainte ne mai ajuta sor-ta dar acu’ a plecat cu Ionel a lu’ Frunză la oi… Dracu’ să-i ieie pe amândoi. Sper să nu vină înapoi cu burta la gură… Ți-ai pus și pulovăru’ al mai gros în sacoșă? Că s-o strica și vremea asta, toate se strică. Nu plânge, mă, că n-am murit. Încerc să te sun când ajung dincolo. Fug acuma, că pleacă și mama autocarului dacă e să stea după mine. Mărie, ți-l las aci, fă ce știi cu el…
Micuțul privi printre lacrimi cum se îndepărtează femeia uscată care îi dăduse viață. Își șterse mucii de mâneca bluzei murdare de trening și se uită ca un câine bătut spre Măria. Era sora vitregă a mamei, făcută cu alt bărbat. O mai văzuse când avea vreo 4 ani. Stătuse la ei câteva luni cu tot cu cei trei copii ai ei, după ce fugise de acasă. Mânca bătaie mai des decât aveau bani de pâine. Fusese greu atunci, atâtea suflete în două camere mucegăite. Și Benone, bărbatul de atunci al mamei, strâmbase din nas. Ce căutau aștia pe capul lor? De când veniseră, parcă și începuse să bea mai mult și era mai mereu nervos. Își aducea aminte că maică-sa încerca constant să-l împace și foarte des își vărsa în schimb, nervii pe Petru. Până la urmă Măria cunoscuse pe unul aflat în trecere prin sat, argat la oi, fără femeie, care o văzuse că-i bună de muncă și o luase pe lângă el, cu tot cu copii. Mai bine așa, că altfel ar fi fost nevoită să-i lase și să se tot ducă… I-ar fi fost greu să-i știe departe de ea, dar nu mureau ei de foame, îi creștea cumva statul, a mai auzit în sat povești din astea. I se părea normal într-un fel. Dacă n-ai cu ce să-i crești, să-i crească alții, așa e creștinește, știa ea. Când se terminase munca acolo, se refugiase cu Benone în satul vecin, unde el locuise înainte cu altă femeie ce-i fugise de acasă.
Petru crescuse fără tată, doar cu mama și cu o soră mai mare, Cati. Mai mulți bărbați jucaseră cu schimbul rolul de părinte, dar nici unul nu voise să rămână în viața lui. Se mutaseră des, dintr-o parte într-alta. La cei 7 anișori ai lui văzuse destule cât să se simtă bărbat în casă, dar asta nu-l împiedică să lăcrimeze când o văzu pe maica-sa plecând debusolată pe cărarea prăfuită a cătunului. Se uita la ea mult timp, până când devenise un punct mic și uniform. Abia atunci își luă inima-n dinți și intră în casă.
-Veniși? Păi doar n-o să stai toată ziulica-n drum. Hai c-avem treabă. Dacă ți-e foame, mai așteaptă. N-am mâncat nici noi. Iulica! Fă, n-auzi? Fă-te-ncoa! Ia-l pe Petru și arată-i unde-s cocenii ăia vechi. Dă de mâncare la vaca! Nu sta ca putoarea, când eu nu-mi văd capu’ de treabă! zise Măria și-și aprinse chiștocul pe care-l pusese deoparte când o văzuse pe sor-sa venind. Nu de alta, dar era ultimul și nu prea ar fi vrut să-l împartă.
Casa din chirpici stătea să cadă pe ei, se vedea că-i lipsea o mână de bărbat. Trecuseră trei ani de când plecase de la sor-sa cu copiii după ea și venise în satul ăsta. Trăise cu Benone doi ani în fundătura asta de cătun, în căsuța dărăpănată de la marginea pădurii, pe care el o căpătase după moartea alor lui. Era un om bun, o bătea doar când bea mai mult și nu bea chiar așa de des. Murise la lemne. Căzuse un copac pe el și-i omorâse și calul. Săracul cal, era bun acuma de cărat lemne sau de adus de-ale gurii din sat. Măcar rămânsese cu bordeiul ăsta. Pâna acum nu venise nici o rudă să-l revendice. Și oricum ea nu ar fi plecat cu una cu două din casă. D-apoi unde să se ducă? Nici sor-sa nu avea cum să o mai țină. Că dacă ar fi avut, nu dădea acum bir cu fugiții.
Măria mai trase un fum din restul de țigară și un miros de acru se răspândi în jur.
-Bine că se duse dracului și țigara asta! Să vedem de unde mai fac eu rost de alta acuma… Mișcă Iulica, lasă vorba, că tot vorbești de azi-dimineață! Vezi de oala aia de pe foc până nu-ți dau și două peste ceafă, și Măria flegmă indignată în pragul casei apoi își aranjă baticul plin de păduchi. Cică nu-i mai primea pe copii la școală-n sat, că răspândesc păduchii și altora. Da’ doar ce-or să facă și păduchii aștia? Or să treacă de la sine într-o zi, nu era ca o boală, ceva. Figuri… nu era ca și cum ceilalți n-aveau… și Măria mai scuipă o dată a lehamite.
Măria avea trei copii: Iulica, fata cea mare, să tot aibă 12-13 ani, Nicușor, de-o vârstă cu Petru și Găbița, 5 anișori, numa’ bună de grădiniță, dacă ar primi-o. Dar cică nu vorbește și nu se pot înțelege cu ea. Prostii! Vorbește, dar numai când vrea ea și cu cine vrea ea. Să vină s-o audă deștepții ăia, cum nu îi mai tace gura când i se face foame…
Că tot veni vorba de mâncare, imediat încep să orăcăie și să umble ca niște bezmetici, trăgând-o de poalele fustei. Apa de pe plita improvizată fierbea nevrotic și Măria aruncă în ea trei cartofi plini de pământ. Apoi își aduse aminte de Petru și mai azvârli încă unul cu părere de rău. Știa că puștiul nu are nici o vină, dar îi era greu să se descurce și așa cu aștia trei ai ei, d-apoi cu încă o gură de hrănit. Se trezise cu sor-sa când se crăpa de ziuă, agitată și cu Petru târât după ea. Se vedea că era plecată de acasă de câteva ore, căci copilul se împleticea de somn în cizmele lui de cauciuc cu trei numere mai mari. Era a doua oară anu’ ăsta când pleca de la bărbat cu hainele de pe ea și cu ce reușea să arunce într-o sacoșă jegoasă, pe furiș, în timp ce el dormea. Măria se îndreptă de spate și își aminti exact senzația. Noroc că murise ăsta, ultimul, că altfel cine știe, poate încă mai umbla și ea din sat în sat cu bocceluța după ea. Dracu’ să-i ia și de bărbați! Că toți erau mieroși la început și ca un câine turbat după aceea.
Sor-sa îi spusese de dimineață că-l cunoscuse pe unu’ care pleca în noaptea aia în Germania, sau așa ceva. Cică e de muncă acolo și s-ar putea întoarce cu bani. Măria se uitase lung, habar n-avea unde e Germania asta.
-Si cu ce te duci, fă, acolo? Te cară ăsta-n spate? Ce e de muncă acolo, fă? Că dacă era, plecau mai mulți într-acolo, nu stăteau să moară de foame-n bătătură. Au ăia câmpuri de arat, animale de păscut și te-așteaptă pe tine? Ce să faci tu acolo?
Femeia o privise debusolată și cu o privire tâmpă. De unde să știe ea exact ce e de muncă acolo? Ce-o fi, o fi, numa’ muncă să fie, ca de muncă n-a fugit niciodată. Ș-apoi ăsta a lu’ Podaru mai fusese acolo, cunoștea lume, găsea și pentru ea ceva, așa-i spusese. Doar că Petru o incomoda. Avea dreptate Podaru. N-aveau bani și pentru el. Și cum să-l treacă vama? Că n-avea nici un act la copilu’ ăsta. Se mutaseră de atâtea ori încât nici nu mai știa unde i-o fi certificatul de naștere. Îi spuseseră ăia de la Primărie că dacă vrea, o ajută cu un alt certificat, poate reușesc de-i dau și un ajutor social, ceva. Plus că dacă copilul e înscris la școală, primește și alocație, sau cum i-o zice. Da’ nu e bine să ai încredere în înțepații ăștia de la Primărie, că vor să se bage în sufletul tău și apoi să-ți facă numai belele. Dacă s-a descurcat până acuma făra acte la copii, ce îi mai trebuie de acum încolo? Nu e ca și cum Cati ar avea nevoie de buletin la oi… Arză-o-ar focu’ s-o ardă! Că a plecat cu primul pulărau care i-a facut ochi dulci. S-a tot dus ca să scape… Așa, cât stătea acasă, mai mergea la muncă-n sat, mai venea cu un pachet de țigări, cu o pâine, că doar nu o ținea degeaba…
-Treceți mă, la masă, că nu stau toată ziua după curu’ vostru, că mi-o ajunge și mie de dimineață… Luați-l mă și pe Petru, că doar nu-i câine! Măria scoase cu o lingură de lemn cartofii clocotiți și-i aruncă într-o strachină veche și fără smalț.
-Nicule, stai mă că te opărești! Pff… Iulica, da’ pita-i coaptă? Cu ce mâncați cartofii aștia fă? Cu aer?
Fata înghiți în sec și se abținu de la comentarii. Se ridică și se apucă de cotrobăit în sacul găunos cu făină. Mai erau vreo doi pumni umeziți pe fundul sacului și fără să mai zică nimic, îi vărsă într-un lighean, amestecându-i cu apa stătută de cu seara și începu să îi frământe. Ezitase o clipă gândindu-se că mâneca de la bluză era murdară de bălegar, da’ până la urmă, tot aia era, își zise ea.
-Ho, d-apoi, mai așteptați oleacă. Că fata asta e cu gândul la altele. Doar nu o să mâncați cartofii goi. Ptiu, leneșă mai ești! Leneșă și proastă! Nu-ți zisesem eu să-l lași pe ăsta mic la coceni și tu puteai să faci pita până acuma, da’ nu te duce capu’, ce să-i faci? Așa era și taică-tu. Un neterminat. Dacă nu te făceam pe tine cu el, plecam cu Vasilică, al’ de îngrijea la popă și poate era altceva de capu’ meu. Că femeie frumoasă am fost! Voi ați stors vlaga din mine! Da’ mișcă-te odată că se stinge și focul până frămânți tu leșia aia…
Iulica își strânse maxilarul și aruncă prima pită pe jar. Calculase în mintea ei că ar trebui să îi iasă vreo 6-7. Mai micuțe, ce-i drept, dar poate i-ar reveni și ei mai mult de una. Deși, acum era și Petru….
Băiatul ezita. Se așezase lângă ceilalți și aștepta tăcut. Ce ar fi fost de zis? Calcula în mintea lui. Joi, vineri, ce vine după vineri? Duminică și sâmbătă. Nu, invers. Că Duminică era ziua când o zbughea el de acasă la biserică. E ultima zi din săptămână, aia pe care o aștepta cel mai mult. Dacă stătea cumințel suficient de mult pe acolo, primea câte un colac sau vreo bomboană. Se mai găsea vreo bătrânică care îi mai oferea vreun măr. Făcuse odată o prostie și îi spusese unei babe: -D-apoi bre, de mere am eu nevoie? Că dacă vreau mere, fur din grădină de la Avăsiloaiei. Dar acu’ chiar mi-e foame. Nu vreau un măr. Bătrâna se supărase și nu îi mai dăduse nimic. Nici atunci, nici data următoare. Și mai montase și alte babe împotriva lui. După aia și-a învățat lecția. Tăcea chitic și ședea cu capu’n pământ și cu mâinile-n poală. La sfârșitul slujbei, alerga spre casă gândindu-se ce scuză ar putea să folosească dacă era întrebat unde fusese, dar acasă, de cele mai multe ori, nu-i sesiza nimeni lipsa. Mai ales dacă avuseseră bani de alcool cu o zi înainte. Se dormea atunci până târziu. Câteodată se întorcea acasă și-i aducea ceva și lu’ Cati. Alteori mânca tot pe furiș, înainte să ajungă înapoi. Se simțea vinovat în ziua aia și o ajuta pe sor-sa mai mult la treabă, dar se bucura într-un fel că avusese ceva bun, numai al lui. Până duminica următoare, îi trecea vina.
Pitele aburinde, arse pe alocuri, se împărțiseră rapid. Suflau și oftau, dar înfulecau pe nemestecate. Măria luase și ea o pită, pe aia mai mare. Până la urmă ea nu avea cartof, i-l dăduse negriciosului ăsta mic. Urât mai fusese și ta-su, țigan lăutar și ăsta mic semăna cu el, ațos și tuciuriu.
Petru mâncase ce i se pusese în față, rapid și fără să-și ridice privirea. Se temea ca nu cumva Măria să se răzgândească și să-i ia înapoi mâncarea. Plus că știa că e posibil ca azi să nu mai existe altă masă. Măria nu dădea semne să se grăbească. Trecuse ceva timp de când găsise ceva de lucru prin sat. Nu-i rămânea acum decât să se învârtă fără scop prin curte și să pândească ulița, poate avea cineva drum dinspre sat spre pădure. Avea și ea ocazia să ceară cuiva o țigară. Sau poate se întorcea sor-sa să-și ia progenitura înapoi.
Copilul se amestecase cu ceilalți și se jucau în liniște. Iulica încerca să spele o pereche de pantaloni într-un lighean crăpat. Ar fi plecat în sat. Poate cineva de acolo ar fi avut nevoie de ea, i-ar fi dat ceva de făcut și ar mai fi căpătat și ea ceva de mâncare. I-ar fi plăcut să meargă la școală dar nu făcuse decât 3 clase și nici pe aia, ultimă, nu apucase s-o termine. Fusese cea mai mare dintre copiii din clasa ei și cea care ajungea cel mai rar la școală. Mai lipseau de la ore copii, dar nu așa de mult ca ea. D-apoi cine ar mai fi rămas acasă cu Nicușor și Găbița cât timp mama pleca la muncă-n sat? Ce să-i faci? se gândi ea frecând pământul întărit de pe pantalonii de trening căpătați de pomană și oftă…
***
Zilele treceu greu. Vaca slabă din curte abia le dădea un strop de lapte cât să aibă zilnic în ce înmuia pita arsă. Se mirau și ei că încă mai trăia. Probabil când va cădea zăpada nu va mai fi la fel de norocoasă. Răpciugoasă și amărâtă, era cumva, singura care le purta zilnic de grijă. Măria pleca des la pădure după lemne. Începuse să-l ia și pe Petru după ea, în timp ce Iulica rămânea să îngrijească de ceilalți doi copii și să facă ceva de mâncare. Când trăia răposatul, mai aveau ba o gaină în curte, ba o ceapă în grădină. Era gospodar prăpăditul, nu avea ce să-i reproșeze. Fusese singurul bărbat cu care trăise și care era în stare să aibă și altă preocupare în afară de băutură și scandal. Da’ acuma se dusese și ea rămânsese singură.
Cărase zilele trecute o roabă încărcată cu lemne până în capătul satului, la tanti Zenaida. Era bătrână și singură și nimeni nu avea grija ei, dar măcar trăia dintr-o pensie bunicică. Lucrase pe vremuri la confecții în comună. 300 și ceva de lei și cine știe ce ajutor mai primea de la primărie, o țineau destul de întreagă. Măria îi căra lemne o dată la o săptămână-două și se mai alegea cu ceva de-ale gurii. Acu obținuse 2 kilograme de mălai, 4 pungi de făină, juma’ de sticlă de ulei, o mână de fasole și o pungă de cartofi. I-ar fi cerut mai mult, dar îi era frică că bătrâna o să găsească pe altcineva să-i aducă lemne din pădure și rămâne și fără puținul ăsta. Așa că încărcase tot în roabă, mulțumise frumos și se grăbise să ajungă acasă înainte să se facă seară. Risca să o mai prindă și careva prin sat pe întuneric, de-i fura roaba sau cine știe ce îi mai făcea. O mai lăsa cu burta la gură și singură… nu că ar fi avut nevoie de încă un neterminat pe care să-l îngrijească.
Se obișnuise să îl ia pe Petru cu ea când pleca în sat. Deși era de aceeași vârstă cu Nicușor, băiatul ăsta a lu’ sor-sa era mult mai serios și mai muncitor. Și era și clădit altfel, mai robust, micuț dar fibros, obișnuit cu chinul. O întrebaseră în sat dacă era al ei și le spusese că e un nepot pe care-l ține de suflet până prăpădita de sor-sa se întoarce să i-l ia de pe cap. Îl asaltaseră pe Petru diverse muieri întrebându-l ce știe de maică-sa, dar băiatul strânsese din dinți, lăsase capul în jos și refuzase să răspundă. Cu timpul îl lăsaseră în pace. Îl credeau prea prost ca să înțeleagă întrebările. Nici Măria nu-și bătea prea tare capul cu el, ajunseseră să se înțeleagă din priviri, atunci când nu se evitau reciproc.
Când se întorceau acasă frânți de oboseală de pe drumuri, băiatul cerceta din priviri întreaga curte. Poate, poate… Își ținea respirația și nu făcea nici un zgomot, așteptând ca maică-sa să apară de după casă și să-l întrebe: -Ce te uiți mă, așa? Am venit. D-apoi nu ți-am zis că vin? Stai drept că te-ai cocoșat de tot. Hai în casă că v-am adus de mâncare… și ea să o ia înainte, legănându-și poala fustei decolorate iar el să pășească adunat de gânduri în spatele ei…
Dar săptămânile treceau și pe ulița prăfuită nu se zărea nimic. Stătea câteodată în fața porții seara târziu și aștepta… Habar n-avea ce program au autocarele și cât faci de la oraș până în capătul satului ăsta. Când simțea că i se împăienjenesc ochii și îl ia cu frig, se retrăgea în căsuța mică din care răzbătea un iz greoi și se îngrămădea în ceilalți ca să alunge sentimentul de singurătate.
Ar fi fugit de aici. Nu era ca și cum Măria nu ar fi avut grijă de el, dar simțea că locul lui nu e aici. O fi fost el obișnuit să-și schimbe adesea domiciliul, dar măcar maică-sa îi era mereu prin preajmă. Dacă Cati l-ar fi luat cu ea când a plecat la oi, ar fi mers. Nu s-ar fi gândit de două ori. Dar nici măcar nu l-a întrebat dacă vrea și el nici măcar nu era atunci acasă ca să o roage să-l ia și pe el. Pe Cati o iubea cel mai mult, apoi pe maică-sa. Cati avea mereu răbdare cu el, mereu îi lua apărarea, mereu găsea o vorbă bună să-i spună. Dar acum se duseseră amândouă și-l lăsaseră singur.
Măria îl vedea cum cu fiecare zi care trecea, părea că nu mai are astâmpăr. Pe de-o parte îi părea rău de el, era băiat muncitor. Cu el și cu Iulica făcea toată treaba. Pe de altă parte, nu era al ei. Îl simțea distant și habar n-avea ce îi trecea prin capul mic și țuguiat pe care purta acum îndesată o căciulă neagră, deșirată la margini. Adevărul e că nu prea o deranja cu nimic. Vorbea puțin, mânca puțin și nu trebuia să-i zici de două ori să facă ceva. Dar se vedea că era încordat, aflat într-o continuă stare de așteptare.
Măria nu avea nici o veste de la sor-sa. Întrebase pe furiș prin sat dacă știa cineva ceva de ea. Poate încercase să ia legătura cu ei prin Primărie. Poate îi rugase pe cei de acolo să le transmită bani sau un mesaj. I-ar fi prins bine niște bani, dacă nu pentru ea, măcar pentru flăcăul ăsta de care îngrijea deja de mai bine de trei luni.
Acum îl privea din nou din pragul casei, cum stătea sprijinit de gardul jos cu scânduri lipsă, adâncit în gânduri.
-Ce tot belești ochii în zare? Treci mai degrabă și ajut-o pe Iulica să facă focu’ că murim de frig la noapte. Nu vezi că a dat bruma? Și anu’ trecut tare o fost greu și nu te aveam și pe tine pe cap. Nu te mai uita ca prostu-n drum, că nu vine acuma. Cine știe pe unde e și ce face… Nu pot să te lepăd că mi-e milă de tine și nu aș vrea să se întoarcă apoi și să-mi ceară socoteală. Dar dacă vrei să pleci, eu cu de-a sila nu te țin. Treaba ta… Dar n-ai unde să te duci. Mai bine vezi de vreascurile pentru foc.
Băiatul o privea trist și obosit. Nici el nu știa ce să mai creadă. Se îndreptă de spate și mai privi încă o dată până în capătul cărării șerpuite și goale. Apoi tuși și își târî cizmele cu trei numere mai mari către grămada de vreascuri.