Trauma generațională și relațiile toxice
Dacă ai în plan o singură carte pe luna asta, îți recomand să o iei în seamă pe aceasta, mai ales dacă ești femeie iar relația cu mama ta nu este, poate, cea mai comunicativă, naturală și plină de afecțiune relație pe care o ai.
Această carte m-a luat complet prin surprindere prin stilul simplu, direct, uneori acid, cu care tratează o problemă serioasă, des întâlnită și extrem de dificilă de abordat – relația complexă dintre mamă și fiică, un ghem deficitar de sentimente confuze și frustrări mascate care nu fac altceva decât să întărească singurătatea, tăcerea și refuzul de de a se angrena într-o relație amoroasă funcțională.
Personajul principal, Dora, este o femeie care se apropie de pragul vârstei de 40 de ani, este o mamă singură a unei adolescente inteligente, dar ușor dificile – Flavia și are o relație complicată cu mama sa.
Emoțional nicio femeie din acest roman nu se simte conectată la propriile trăiri și nici capabilă de a puncta ce își dorește cu adevărat. Tăcerea se așterne peste toate interacțiunile, înghițând cu îmbucături mici orice tentativă de comunicare și cunoaștere.
Deși Dora detestă stilul critic al mamei sale, îi este aproape imposibil să nu procedeze asemănător cu Flavia. Orice acțiune pare a fi nesatisfăcătoare, orice gest atrage după sine comentarii ironice.
Dora nu își dorește multe de la viață, sau mai bine spus, nu știe exact ce își dorește. Când relația sa cu Mircea eșuează și Dora rămâne blocată în trecut în timp ce fostul său soț își clădește o nouă relație, nesiguranța se instalează cu fiecare zi cu care femeia modestă realizează că nu există mare lucru rezervat pentru ea în afară de jobul anost, gospodăria micuță, conversațiile deficitare cu mama sa și relația spinoasă cu o adolescentă cu care nu se înțelege.
Dorința ei de a rupe cercul tăcerii este ca un vierme care sapă pe sub piele încercând să se elibereze. Spre deosebire de mama și bunica sa, ea caută să vorbească, să înțeleagă și să trăiască conștient, liber de patimi și dureri nerostite, fapt ce ne poartă pașii printr-o introspecție dureroasă, la care este imposibil să nu ni se activeze trăiri adânc ascunse.
Frazele sunt halucinante, sensibile, emoționante, atât de simple, dar grăitoare.
Am vrut să adaug fragmente, dar mi-ar fi fost dificil să mă limitez doar la câteva. E o lectură dificilă din punct de vedere emoțional, am întâmpinat momente în care am fost nevoită să pun pauză pentru a analiza detalii personale din trecut pe care am fost nevoită să le privesc din alt unghi, unul nu neapărat confortabil.
O recomand tuturor celor care au nevoie, fără a cunoaște acest lucru neapărat, de a descoperi că un ciclu toxic se poate rupe și că există calmitate, înțelegere și iubire dincolo de traumele moștenite.
One Reply to “Ioana Maria Stăncescu – Tăcerea vine prima”