Patruzeci de femei închise într-o cușcă în beciul unei clădiri semi-funcționale, fiind păzite de soldați tăcuți care le împiedică să se atingă, să se revolte sau să se sinucidă. Traiul lor este precar, iar activitățile limitate. Niciuna dintre femeile încarcerate nu își mai aduce aminte motivul pentru care se află acolo, iar anii care au trecut peste ele, în ritmul acesta lent le-a imprimat o stare generală de confuzie și resemnare.
Printre ele, o copilă fără nume, închisă la o vârstă fragedă, înainte de a-și face o idee despre viață, se confruntă cu curiozități nebănuite pe care nicio altă colocatară nu pare capabilă sau dornică să i le satisfacă.
Întrebările pe care fata le lansează din ce în ce mai ferm, refuzul ei de a participa la anumite activități dacă nu i se explică sensul acțiunilor repetitive, trezesc în sufletele tuturor dorința de a pune cap la cap amintirile pierdute.
Când o alarmă se aude și soldații evacuează locațiile cu rapiditate, o conjuctură favorabilă le ajută pe cele 40 de femei să se elibereze. Realitatea care le întâmpină la ieșirea din cușcă este bulversantă și incapabilă să ofere răspunsuri la zecile de întrebări care le macină.
Anii de captivitate fără sens le-a lăsat slăbite fizic, incapabile să își poarte de grijă, speriate, deteriorate cognitiv și labile emoțional. Doar copila în vârstă de aproximativ 16 ani nu a fost complet afectată de acest trai.
Încercările lor lente de a redescoperi civilizația pe care au lăsat-o în urmă și de a înțelege unde se află, le fac să străbată tărâmul arid fără a găsi răspunsurile de care au nevoie. Singurul lucru pe care îl găsesc pe drum sunt alte zeci de bunkere, la fel echipate, dar în care persoanele încarcerate nu au fost la fel de norocoase și nu au reușit să evadeze la plecarea gardienilor.
Rezervele de mâncare și apă identificate în clădirile abandonate le mențin pe liniile de plutire ani la rândul. Când bătrânețea, boala și lipsa de semnificație încep să le doboare una câte una, copila, devenită acum femeie matură, rămâne singură.
Singurătatea nu o sperie, căci nu reușise niciodată cu adevărat să se simtă legată emoțional de celelalte treizeci și nouă de femei care împărtășeau alte experiențe de viață și informații care nu rezonau decât parțial cu realitatea pe care copila o cunoscuse, iar lipsa responsabilității de a avea grija de celelalte, o determină să își continue explorarea ținutului fără piedici suplimentare.
Identificarea unui spațiu ascuns în pământ cu iz de sediu central, bine dotat și echipat modern, devine casa singurei supraviețuitoare. Acolo descoperă un oarecare confort și alinare, învață să citească, se gospodărește și în tăcere, așteaptă să fie găsită de o altă supraviețuitoare.
Finalul este ironic, în tandem cu mesajul transmis de-a lungul poveștii. Nu clarifică nimic, nu ne oferă soluții, dar punctează foarte bine impactul pe care îl are asupra ființei umane alienarea, lipsa unei conexiuni mentale și emoționale și impunerea unor restricții absurde ani de zile, până acestea devin o normalitate din care devine imposibil să evadezi în totalitate.
Mi-a plăcut decorul sumbru, scenariul simplist, dar plin de momente care obligă la introspecție și recomand cartea celor atrași de distopii psihologice cu final deschis.