Scrisă într-un mod autoironic, ușurel și fantezist, romanul a fost fix cum mă așteptam… în stilul Matt Heig, cu o intrigă care ascunde în spatele său dorința de a crea cititorului senzația că orice este posibil și că iubirea va găsi o cale.
Povestirea îl are în centrul său pe Tom Barren, care este totodată narator, un individ complet neinteresant, care ajunge să lucreze la un centru de cercetare fizico-spațială, unde tatăl său, Victor Barren, se chinuie să definitiveze călătoria în timp, după modelul cercetătorului Lionel Goettreider, căruia se presupune că i-a reușit experimentul, motiv pentru care a și dispărut, lăsând în urmă motorul care îi poartă numele și care funcționează ca un accelerator de particule.
Incapabil să devină astronaut, Tom se aciuiază pe lângă cei antrenați să devină crononauți, mai precis cei folosiți ca modele pentru experimentele legate de călătoria în timp., devenind dublura lui Penelope, cu care era compatibil genetic pentru sfera de defuziune.
Adică ce mai exact?
Dar ceva se ia o turnură greșită…
Spre exemplu o mică modificare în corpul Penelopei, o celulă suplimentară obținută în urma unui contact sexual… fapt ce o împiedică să își mai desfășoare activitatea și o determină într-o criză depresivă să se sinucidă. Ce face Tom în această situație? Ceva evident de prostesc care provoacă o alterare a realității și un nou început pentru orice, cu condiția ca lucrurile deja trăite și știute, să capete altă formă.
O carte ușurică, amuzantă pe alocuri, dar irelevantă per total. Un episod dintr-un serial science fiction difuzat la ProTv în anii 95, când scenariile erau naive, deși bine argumentate, iar personajele create pentru a executa indicațiile scenice, nu pentru a trezi ceva în cititor.